Inconștient-conștient. Sine-Eu-Supraeu (understanding Freud’s theory)


22 Jul 2018

“Una dintre cele mai influente descoperiri fundamentale făcute în istoria omenirii a fost descoperirea de către Freud a faptului că există o parte inconștientă a psihicului și că nucleul acestui psihic inconștient se formează în cea mai fragedă pruncie. Sentimentele și fantasmele infantile își lasă amprentele, ca să spunem așa, asupra psihicului, amprente ce nu se șterg, ci sunt depozitate, rămân active și exercită o influență continuă și puternică asupra vieții emoționale și intelectuale ale individului” (M. Klein, 1937/2011)

Psihanaliza s-a născut din geniul doctorului Sigmund Freud și efortul depus de acesta pentru a inventa o metodă în tratamentul nevrozelor. Până în 1900 când publică prima ediție din Interpretarea Viselor (moment considerat de mare importanță în nașterea paradigmei psihanalitice) Freud s-a implicat în diferite cercetări, unele concretizându-se în lucrări, ca de exemplu Studii despre Isterie (1985); Monografia despre Coca (1884-1887), ș.a. În perioada 1887-1891 Freud folosește hipnoza în tratamentul pacienților săi, fenomen ce presupune o stare de conștiință modificată, și a cărei cercetare a aprofundat-o alături de marele Jean Martin Charchot, în calitate de stagiar (1885-1886) la renumitul spital de boli nervoase Salpetriere din Paris. Începând cu 1895 atenția neurologului austriac a fost atrasă de fenomenul isteriei, descoperind că hipnoza poate să fie înlocuită de cuvânt. Astăzi Psihanaliza însăși este recunoscută nu doar ca școală ci și o formă de psihoterapie ce vindecă prin relație și cuvinte —talking-cure.

Din momentul primelor sale intuiții despre dinamica dintre proceselor psihice inconștiente, cât și structura aparatului psihic, Freud își dedică viața elaborării conceptelor care stau la baza Școlii Psihanalitice de la nașterea sa și până azi, dar și construirii cadrului de terapie, ajunstându-și teoriile acolo unde experiența cu pacienții și cercetarea în sine i-au evidențiat erori în propriile presupuneri.

Știm astăzi că anul nașterii Psihologiei ca știință este considerat a fi anul 1879 când Wilhelm Wundt a înființat la Leipzig primul laborator de psihologie experimentala. Nu e greșit însă să afirmăm că înainte de ideile freudiene, Psihologia s-a situat fie dincoace, fie mult dincolo de omul concret, iar prin conceptele sale Psihanaliza a sporit identitatea psihismului uman.

În ceea ce privește definirea termenului de “psihanaliză” Freud a trasat el însuși trei accepțiuni, și anume: este un procedeu de cercetare a fenomenelor psihice; este o metodă de tratament a tulburărilor nevrotice; este o cale de fundamentare a intuițiilor psihologilor, favorabile dezvoltării unei discipline științifice. Sarcina importantă a tratamentului psihanalitic ar putea fi formulată simplu așa: transformarea oricărui inconștient patogenic în conștient, sau după cum a spus Freud: “Unde era Sinele, trebuie să fie Eul”.

Sigmund Freud a extins practic determinismul la întreaga viață psihică sub forma cauzalității absolute, astfel — nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător și nedeterminat, totul, până la cele mai neînsemnate gesturi, idei, emoții, cuvinte, având o cauză conștientă, în spatele căreia se află o cauză ascunsă inconștientă.

Consacrarea publică a Școlii de Psihanaliză a fost marcată de două momente importante, respectiv în 1908 când s-a desfășurat la Salzburg primul Congres de Psihanaliză, și 1909- an în care a apărut primul periodic de psihanaliză.

Primul model topografic al Sistemului Psihic Uman (SPU)

“Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei niveluri supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul, rolul esențial revenindu-i inconştientului. Topografic, acesta din urmă este o „anticameră spațioasă”, pe când conştiința reprezintă o încăpere „mai strâmtă”, plasată în fundul ei. Comparăm deci sistemul Inconștientului cu o anticameră mare, în care se înghesuie mișcările psihice pulsionale ca niște ființe individuale. De această cameră se învecinează o a doua, mai îngustă, un fel de salon, în care se află și conștiința, dar la trecerea dintre cele două încăperi se află la post un paznic care examinează mișcările psihice, le cenzurează și nu le lasă să intre în salon, atunci când nu îi convin-“ (Zlate, 2007)

Prin ideile sale Sigmund Freud a fost cel care a introdus practic în Psihologie conceptul de „aparat psihic”, a elaborat o teorie topică și dinamică a acestuia, a propus ca subiect de studiu procesele psihice inconștiente, a dezvoltat o cale de tratament a tulburărilor nevrotice, și a inventat o tehnică de sondare/investigare a inconștientului, schimbând astfel direcția Psihologiei. Primul model topografic al SPU elaborat de Freud și prezentat ca organizare structurală-funcțională și în Interpretarea Viselor (1900), aduce o viziune asupra psihicului uman văzut ca un fel de hartă ce include trei teritorii, dispuse ierarhic de la profunzimile abisale ale ființei spre zona de exterior (zona de contact cu realitatea), acestea sunt: Inconștientul, Preconștientul, Conștiința. Teritoriul Inconștientului nu recunoaște realitate, negația, contradicția, binele și răul, morala, timpul, și este un teritoriu guvernat de Principiul Plăcerii, căruia Freud îi acordă statutul de principiu fundamental al vieții. Când vorbim de Inconștient, vorbim de fapt de sediul instictelor, al pulsiunilor.

«Instinctele reprezintă datul biologic, practic un ansamblu de reflexe menite să asigure supraviețuirea atât la nivel individual, cât și ca specie, de exemplu instinctele de hrănire, apărare, reproducere. Pentru a obține satisfacerea, instinctul dispune de un comportament ce-i este specific —exemplu : comportamentul specific satisfacerii instinctului sexual este activitatea sexuală— și de o cantitate de tensiune ce decurge din nevoia (obiectivă și/sau subiectivă) ce duce la manifestarea respectivului comportament » (Tănăsescu, 2013). Tensiunea aceasta văzută și ca latura energetică a instinctului a fost denumită de Freud prin termenul de pulsiune.

Când vorbim de pulsiuni (impulsuri, imbolduri) vorbim practic de formațiuni psihice situate la limita dintre somatic și psihic ce au ca sursă excitațiile corporale și pe care Freud le considera ca fiind traduceri în plan psihic ale unor trebuințe somatice și au rolul de a încărca energetic organismul, facându-l să tindă spre satisfacerea lor. Pulsiunile intervin în activarea organismului prin presiunea lor, adică forța care le împinge spre satisfacere, prin însăși sursa lor reprezentată de excitațiile corporale, prin scopul lor -de descărcare a tensiunii psihice și prin obiectul lor reprezentat de lucrurile prin care pulsiunile își ating scopul și se produce detensionarea (Tănăsescu, 2013).

« …stimulul pulsional nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul organismului însuși. …Pulsiunea nu acționează niciodată ca o forță momentană, ci acționează întotdeauna ca o forță constantă. Deoarece ea nu atacă din afară, ci din interiorul corpului, nici o evitare nu e de folos în fața ei. (…) Putem discuta acum cațiva termeni ce sunt utilizați în legătură cu conceptul de pulsiune, ca: presiune, scop, obiect, sursă a pulsiunii. Prin presiunea unei pulsiuni se înțelege factorul motor al acesteia, suma forței sau cantitatea de cerință de travaliu pe care o reprezintă. Caracterul presant este o proprietate generală a pulsiunilor, ba chiar esența acestora. Orice pulsiune este un strop de activitate. Atunci când se vorbește fără rigoare despre pulsiuni pasive, nu se poate avea în vedere nimic altceva decât pulsiuni cu scop pasiv. Scopul unei pulsiuni este întotdeauna satisfacția ce poate fi atinsă doar prin suprimarea stării de excitație la sursa pulsională. Însă chiar dacă acest scop final rămâne neschimbat pentru fiecare pulsiune, spre același scop final pot duce totuși diferite căi, în așa fel încât pentru fiecare pulsiune pot rezulta scopuri variate, mai apropiate sau intermediare, ce pot fi combinate între ele sau schimbate unul cu altul. Experienþa ne permite, de asemenea, să vorbim despre pulsiuni „inhibate în raport cu scopul“ în cazul proceselor ce admit un pas mai departe în direcția satisfacției pulsiunii, dar care cunosc apoi o inhibiție sau o schimbare de direcție. E de presupus că o satisfacție parțială e legată chiar și de asemenea procese. Obiectul pulsiunii este acel ceva în care sau prin care pulsiunea își poate atinge scopul. El este ceea ce e cel mai variabil la pulsiune, nu e legat de ea în mod originar, ci atribuit ei doar ca urmare a aptitudinii sale de a face posibilă satisfacția. Nu e cu necesitate un obiect străin, ci la fel de bine o parte a propriului corp. În decursul destinului de viață pe care îl are pulsiunea, el poate fi schimbat adesea după bunul plac; acestei deplasări a pulsiunii îi revin rolurile cele mai importante. Poate apărea cazul în care același obiect servește concomitent la satisfacerea mai multor pulsiuni, după Alfred Adler (1908), cazul încrucișării pulsiunii. O legătură deosebit de strânsă a pulsiunii cu obiectul se evidențiază ca fixație a acesteia. Ea are loc adesea în perioadele cele mai timpurii ale dezvoltării pulsiunii și pune capăt mobilității pulsiunii prin aceea că se opune intens detașării. Prin sursă a pulsiunii se înțelege acel proces somatic dintr-un organ sau parte a corpului, al cărui stimul e reprezentat în viața psihică prin pulsiune. Nu se știe dacă acest proces este în mod regulat de natură chimică sau poate corespunde și eliberării altor forțe, de exemplu, a celor mecanice. Studiul surselor pulsiunii nu mai aparține psihologiei; deși proveniența din sursele somatice este pur și simplu hotărâtoare pentru pulsiune, ea nu ne este cunoscută altfel decât prin scopurile pe care le are. Cunoașterea mai exactă a surselor pulsiunii nu este întotdeauna necesară pentru scopurile cercetării psihologice. De multe ori concluzia cu privire la scopurile pulsiunii e garantată pornind de la sursele acesteia” (S. Freud, 1915/2010)

În sfera conștiinței pulsiunile se exprimă prin două moduri, mai exact: printr-o reprezentare- adică un conținut de gândire, o imagine, etc; și prin afect-resimțit ca o tensiune interioară (Tănăsescu, 2013)

În etapa de început a cercetărilor sale asupra aparatului psihic, Freud a creionat două tipuri de pulsiuni :

-Pulsiunile de Autoconservare– numite și pulsiunile Eului, menite să asigure supraviețuire individului, deci vorbim aici de nevoi de bază precum cele de satisfacere a: foamei, setei, siguranței, apărării.

-Pulsiunile Sexuale– menite să asigure supraviețuirea speciei, perpetuarea vieții, Freud văzându-le ca fiind de altfel și pulsiunile dominante.

Inconştientul este deci sediul instinctelor înscrise în chiar structura biologică, somatică a organismului. Ele sunt cele care “clocotesc”, și singurul scop al lor este descărcarea, pe care o realizează prin imboldul de care dispun (energia atașată instinctului- pulsiunea), deci se ajunge la reducerea tensiunii și procurarea plăcerii. Astfel pulsiunile având ca unic scop descărcarea tensiunii, circulă din zonă inconștientă (profundă, abisală) a psihicului spre zona conștientă pentru a fi satisfăcute, de regulă în comportamente specifice ce implică rațiune. Însă, satisfacerea pulsională nu se poate face oricum ci doar în conformitate cu regulile și normele de conviețuire, sociale și morale integrate (prin învățare) în conștiința individului (Tănăsescu, 2013).

În ce privește teritoriul Preconștientului din primul model topografic al SPU elaborat de Freud, acesta este prezentat – atât structural cât şi funcțional – ca un fel de “stație de tranzit”. Aici tendințele inconştientului şi ale conştiinței vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele; cele inconștiente așteaptă intrarea în conștiință pentru a obține satisfacerea, iar cele intrare în câmpul conștiinței dar neconforme cu normele morale și sociale sunt trimise înapoi în preconștient și apoi mai departe în inconștient printr-un proces numit de Freud ca refulare, (Zlate, 2007). Dacă inconştientul e guvernat de Principiul Plăcerii, în teritoriul Conștientului acționează Principiul Realității ce implică gândirea, adică stabilirea unui plan de acțiune, rezolvarea unor situații problematice. “Conștientul este sistemul psihic care realizează contactul cu lumea exterioară, primește semnale din exterior și le analizează prin gândire. Conștientul preia din realitate normele sociale și morale, și le introiectează, le asimilează, ține cont de ele atunci când permite satisfacerea mișcărilor pulsionale inconștiente” (Tănăsescu, pag. 24, 2013). Satisfacerea pulsiunilor considerate ca fiind imorale, ilegale, inacceptabile pentru societatea în care este integrat individul este blocată sau amânată de sistemul Conștientului până la găsirea unui mod dezirabil de detensionare pulsională. Principiul Realității care guvernează Conștientul obligă la modelarea dorințelor conform posibilităților existente, la amânarea sau chiar la renunțarea împlinirii unora dintre ele, toate acestea fiind condiții ale adaptării la viața socială (Tănăsescu, 2013). Sub raport funcțional Inconștientul include pulsiunile ce se comportă ca „ființe vii”, pe când conştiința este doar „spectatoare”, ea observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului (Zlate, 2007). Între cele trei structuri – inconștient, preconștient, conștient- se stabilesc după cum am observat legături funcțional-dinamice ce au ca rezultat viața psihică a individului. Cât timp între instanțele inconștient- conștient există un echilibru, viața psihică a individului este normală, se desfășoară firesc. Când intervin însă dezechilibre, schimbări de forțe, distorsiuni, apar noi modele interacționale, care de obicei sunt de ordin patologic. “Inconștientul trebuie să fie considerat baza generală a vieții psihice. Inconștientul este cercul mai mare care conține în el cercul mai mic al conștiinței ; tot ceea ce este conștient are un stadiu preliminar inconștient, în timp ce inconștientul rămâne în acest stadiu și totuși poate pretinde valoarea deplină a unei activități psihice. Inconștientul este de fapt psihicul real, a cărui natură internă ne este la fel de necunoscută ca și realitatea lumii externe și pe care datele conștiinței ne-o oferă la fel de incomplet cum ne este oferită lumea externă de către datele organelor noastre de simț (S. Freud, 1900/2010)

Modelul SPU 2 (sistemul psihic uman)- SINE- EU-SUPRAEU (Se-Ego-Superego)

După 1920, conştientizând o serie de limite ale primelor sale presupuneri Freud nu renunță la tezele fundamentale dar își revizuiește postulatele de la care pornise. Dacă până atunci accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate, o dată cu lucrarea sa Sinele i Eul (1922), el se orientează spre segmentele superioare ale vieții psihice, pe care le analizează mult mai amănunțit şi mai nuanțat (Zlate, 2007). Astfel după 1920 Freud a elaborat al doilea model al SPU, ce include trei organizări, trei instanțe psihice numite Sinele- Eului- Supraeul (sau Se, Ego, Superego). Cele două modele ale SPU nu se suprapun. “Freud a numit tendințele pulsionale “Se”, iar pentru partea sinelui care se află în contact cu lumea externă a folosit cuvântul “Eu”. De-a lungul a multor ani, munca lui a reprezentat un studiu al luptei Eului cu impulsurile Se-ului. Acest lucru a atrenat psihologia într-un proces de cunoaștere a Se-ului într-un mod în care nu mai fusese cunoscut până atunci (…) În cele din urmă (1923) Freud a introdus termenul de Supraeu… declarând mai clar, decât o făcuse până atunci în expunerile sale teoretice, că era preocupat de problemele Eului, de creșterea conștiinței, idealurilor și țelurilor Eului și de apărările Eului împotriva tendințelor Se-ului” (D. W. Winnicott).

Sinele(Se sau Id) este echivalentul inconştientului din primul model al SPU, este sediul instinctelor, pulsiunilor, este sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată, este fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului. Sinele inconștient este guvernat bineînțeles de Principiul Plăcerii, nu cunoaste realitate, negația, contradicție, morala, timpul, este un teritoriu abisal, dinamic, conflictual și tensional. După 1920 Freud a revenit și asupra sistematizării pulsiunilor, fiind precupat să identifice unele fundamentale, cu o natură bine precizată, și clar diferențiață între ele. Astfel delimitează două mari categorii de pulsiuni și anume pulsiunile vieții numite metaforic ca Eros, și pulsiunile morții numite metaforic de către autor ca Thanatos.

“Presupunem că pulsiunile oamenilor sunt de două feluri: cele care vor să mențină și să unească- pe care le numim erotice, în sensul Erosului din Symposionul lui Platon, sau sexuale cu extinderea deliberată a conceptului popular de sexualitate- și altele, care vor să distrugă și să ucidă; pe care le rezumăm ca pulsiune de agresiune sau de distrugere. (…) Fiecare dintre aceste pulsiuni este la fel de indispensabilă ca și cealaltă; din acțiunile concertate și contrarii ale amândoura iau naștere fenomenele vieții” (S. Freud)

Eros include atât pulsiunile Eului (de autoconservare) cât și cele sexuale. Instinctul sexual este tratat de asemenea mai amănunțit de către Freud, care avansează o definiție mai largă a acestuia prin termenul de libido. Libidoul este văzut mai mult decât o formațiune energetică parțial somatică și parțial psihică, fiind identificat ca energia psihică propriu-zisă asociată pulsiunii sexuale, energia tențindelor care se atașează la ceea ce rezumăm în cuvântul dragoste (de orice tip). Nu trebuie să uităm faptul că Freud a fost cercetătorul sufletului care a adăugat o perspectivă psihologică perspectivei biologice a sexualității, extinzând practic semnificația acestui concept (Tănăsescu, 2013). Thanatos sau pulsiunea morții este văzută de Freud ca forța care atrage ființa înapoi spre stare de dinainte de viață, îndreaptă ființa înapoi spre viața anorganică, deci spre moarte. Thanatos se opune lui Eros, se opune vieții, și include toate instinctele distructive ale organismului. Freud și-a argumentat definirea acestei pulsiuni pe baza existenței faptului de necontestat că orice este viu este predestinat să moară la un moment dat, adică să se reîntoarcă în starea anorganică.

Din Se, sub presiunea lumii externe se formează Eul –instanța psihică guvernată de Principiul Realității. Eul este în mare inconștient, dar implică și conștiința ca un soi de musafir permanent (adică implică toate gândurile, amintirile, tot ce știm despre noi și despre lume, etc). Mecanismele de apărare ale Eului, dar și cea mai mare parte a proceselor prin care se asigură însăși activitatea acestei instanțe, aparțin teritoriului psihic aflat dincolo de conștientizarea noastră. “Eul este o „porțiune a Sinelui” care sub influența lumii exterioare, a mediului înconjurător suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între Sine şi lumea exterioară, o scoarță de copac”- (Zlate, 2007). Ne amintim că Sinele este guvernat de Principiul Plăcerii, iar mișcările pulsionale inconștiente nu sunt statice, ci dinamice, deci circulă și conform principiului în baza cărora funcționează se cer satisfăcute. Eul observă mișcările pulsionale și descărcarea tensiunii solicitată de acestea, însă Eul este guvernat de Principiul Realității, conform căruia sastifacerea mișcărilor pulsionale trebuie să fie în conformitate cu realitatea, pentru ca omul trăiește într-o lume ce are reguli (Zlate, 2007). Eul suspendă astfel Principiul Plăcerii, nu-l anihilează, ci doar caută o modalitate de satisfacere corespunzătoare a mișcărilor pulsionale inconștiente, amânând descărcarea lor până în momentul în care este găsită această « modalitatea corespunzătoare ». Observăm astfel că Eul este instanța din aparatul psihic care ne face compatibili cu lumea.

Tot în perimetrul Eului, sub influența educației primite se organizează instanța psihică numită de Freud cu termenul de Supraeu, văzută ca o instanță morală și juridică, fiind practic prelungirea educației parentale prin cea școlară, socială. Supraeul este de exemplu responsabil de sentimente ca vina, rușinea, și include și ceea ce Freud a definit ca Eul ideal- adică omul cum ar vrea să fie, nu cum este. Teritoriul pe care se formează Supraeul aparține, la fel ca în cazul Eului, atât incoștientului cât și conștiinței. Supraeul este o structură ce se încheagă ca un „precipitat” în perimetrul Eului, prin care se prelungeşte influența paternă şi maternă, iar prin intermediul ei, influența mediului social mai general (familial, şcolar, rasial, național etc). Copilul, prin părinți, receptează idealurile sociale, modele admirate din viața publică ș.a.m.d, iar toate acestea sunt introiectate în structura acestei instanțe. “Conceptul de Supraeu s-a diversificat de-a lungul timpului, deși fundamental termenul este folosit pentru a descrie ceea ce este construit, încorporat sau organizat înlăuntrul Eului pentru control, direcție, încurajare și sprijin. Controlul nu reprezintă numai un control direct asupra pulsiunilor, ci și unul al complexelor fenomene ale Eului, care depind de amintirile experiențelor pulsionale și de aspectul lor fantasmatic” (Winnicott, 1954/1988/2015). Supraeul impune de asemenea anumite condiții Eului despre modul în care mișcările pulsionale inconștiente pot să fie satisfăcute. Poate tocmai de aceea, din punct de vedere funcțional, o mare importanță între aceste trei structuri o are Eul, a cărui sarcină stă tocmai în satisfacerea simultană a cerințelor Sinelui, Supraeului şi Realității – cu alte cuvinte, el trebuie să fie în stare să reconcilieze între ele cerințele acestora.

Pe scurt Eul are obligații față de: realitatea exterioară -pe care trebuie să o perceapă, să o memoreze, învețe, și să o transforme în avantajul său; altele față de Sine -controlează instinctele și decide asupra satisfacerii mișcărilor pulsionale inconștiente, le amână sau le suprimă, dar, mai mult decât atât, Eul trebuie să expulzeze Sinele, adică să elibereze omul din constrângerile inconştientului; în sfârşit, obligații față de Supraeu -Eul ține seamă de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile şi idealurile tradiționale ale societății, aşa cum sunt ele transmise de către părinți (Zlate, 2007). Îndeplinind aceste trei categorii de funcții descărcarea mișcărilor pulsionale inconștiente se face în conformitate cu anumite reguli şi norme de conviețuire, de comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil a le consuma corespunzător, procesul prin care se ajunge la acest “obiect” fiind numit de Freud cu termenul de sublimare. Arta, religia şi alte foarte multe aspecte ale vieții sociale sunt, în concepția lui Freud, rezultate ale sublimării, adică ale manifestării “deghizate” a instinctului sexual și mișcărilor pulsionale inconștiente. Până la găsirea acestui obiect satisfacerea este barată, amânată sau chiar repudiată de conştiință, tensiunea adusă de pulsiuni fiind astfel refulată- adică trimisă din nou în inconştient (“scoasă afără” din conștiință). Odată refulate aceste mișcări ele nu dispar ci continuă să acționeze, uneori cu mai multă forță, cerând cu intensitate același lucru, și anume satisfacerea. Cu cât conflictul dintre cerințele inconștiente și impunerile realității și ale Supraeului este mai mare, cu atât Eul devine mai constrâns, prins între acest joc de forțe. Instinctele refulate, mereu în acțiune, caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva vrerii conștiinței, și astfel ele se satisfac (se descarcă) uneori sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde, numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, erori de citit şi scris, stângăcii. etc), sub forma visului şi sub forma unor stri nevrotice. Sursa primară a acestor acte ratate, a simptomului nevrotic, dar și a viselor o constituie astfel inconştientul individului, dorințele refulate, reprimate, care fermentează în profunzimea și intimitatea acestuia, și care sunt incompatibile cu conștiința. În vis de exemplu astfel de dorințe se satisfac sub o formă deghizată, datorită, pe de o parte, slăbirii temporare a Eului, iar pe de altă parte, reactivării formațiunilor inconştiente ale psihicului. În cele mai multe cazuri tendințele și dorințele refulate datează din copilărie. Visul reduce așadar tensiunile psihice, în caz contrar, prin creșterea excesivă a acestor tensiuni se ajunge la angoasă, nevroze. Acesta este punctul de vedere nou pe care 1-a adus Freud şi psihanaliza implicit, în explicarea genezei viselor (Zlate, 2007).

Perioada timpurie a lui Freud ca investigator psihanalitic a fost puternic influențată de modelul său topografic. Simptomele isteriei erau considerate rezultatul amintirilor refulate referitoare la evenimente sau idei. Freud a emis ipoteza că intervenția terapeutică ar putea ridica refularea, ducând la rememorarea amintirilor. La rândul ei, descrierea verbală detaliată a ideii sau evenimentului patogenic rememorat, însoțită de emoții intense, ar duce la dispariția simptomului. De exemplu, brațul paralizat al unui tânăr ar putea fi rezultatul unei dorințe refulate de a-și lovi tatăl. Conform acestui model, tânărul ar putea să-și folosească din nou brațul prin recuperarea dorinței din inconștient, verbalizarea ei și exprimarea furiei față de tatăl său. Această metodă cathartică, cunoscută ca și abreacție, face ca amintirea patogenă inconștientă să devină conștientă. Totuși modelul topografic a devenit curând insuficient pentru Freud. El întâlnea în mod repetat rezistențe ale pacienților săi la manevrele lui terapeutice. Anumite amintiri nu puteau fi aduse înapoi în câmpul conștiinței. Mecanismele de apărare responsabile pentru această rezistență erau ele însele inconștiente deci inaccesibile. Aceste observații l-au dus pe Freud la concluzia că Eul are componente atât conștiente, cât și inconștiente. Odată cu publicarea lucrării Eul și Se-ul, Freud a introdus teoria structurală tripartită a Eului, Se-ului și Supraeului. În modelul structural, care înlocuiește modelul topografic, Eul era considerat ca fiind distinct de pulsiuni. Partea conștientă a Eului este organul executiv al psihicului, responsabil de luarea deciziilor și integrarea informațiilor datorate perceției. Partea inconștientă a Eului conține mecanismele de apărare, ca de exemplu refularea, care sunt necesare pentru a contrabalansa pulsiunile puternice adăpostite în Se – în mod specific sexualitatea (libidoul) și agresivitatea. Se-ul este o instanță intrapsihică inconștientă în totalitate, care este interesată doar de descărcarea tensiunii. Se-ul este controlat atât de aspectele inconștiente ale Eului, cât și de a treia instanță a modelului structural – Supraeul. Supraeul este inconștient în cea mai mare parte, dar anumite aspecte sunt cu siguranță conștiente. Această instanță include conștiința morală și idealul Eului. Prima proscrie (dictează ceea ce cineva nu ar trebui să facă, bazat pe internalizarea valorilor parentale și sociale), pe când cea de a doua prescrie (dictează ceea ce cineva ar trebui să facă sau să fie). Supraeul tinde să fie mai sensibil la străduințele Se-ului și de aceea este mai cufundat în inconștient decât este Eul. Psihologia Eului conceptualizează lumea intrapsihică ca o lume a conflictelor între instanțe. Supraeul, Eul și Se-ul se bat între ele, pe măsură ce sexualitatea și agresivitatea se luptă pentru exprimare și descărcare. Conflictul dintre instanțe produce anxietate. Anxietatea semnal (Freud 1926/1959) alertează Eul că este necesar un mecanism de apărare. Mecanismul de formare a simptomului nevrotic poate fi înțeles în această manieră. Conflictul produce anxietate, care duce la apărare, care conduce la un compromis între Se și Eu. Un simptom este deci o formațiune de compromis care apără împotriva dorinței ce se ridică din Se și totodată gratifică dorința într-o formă deghizată. De exemplu, un contabil cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă era întotdeauna îngrijorat că șeful ar putea fi furios pe el. El îl detesta în secret pe șeful său, iar anxietatea sa referitoare la furia șefului era o proiecție a propriei dorințe de a izbucni în fața șefului și a-i spune ceea ce crede despre el. Ca o apărare inconștientă, el era servil și îndatoritor față de șeful său, pentru a fi sigur că nu va putea fi acuzat că este furios pe acesta. Seful considera acest comportament iritant și drept consecință exista în permanență o tensiune între cei doi. Cu alte cuvinte, stilul servil al contabilului îl apără împotriva răbufnirii propriei furii, dar conținea o expresie atenunată a dorințelor sale agresive din cauza reacției pe care o producea în șeful său. Astfel de formațiuni de compromis sunt procese psihice normale (Brenner, 1982). Simptomele nevrotice reprezintă doar varianta patologică. Trăsăturile de caracter pot fi formațiuni de compromis și pot reprezenta soluții adaptative și creative pentru conflictul intrapsihic” (Gabbard, 2005/2007).

Bibliografie

  • Melanie Klein, Iubire, vinovăție, reparație și alte opere,1937/2011, pag 486
  • Mielu Zlate, Introducere în Psihologie, 2007, pag 86
  • Irina Anca Tănăsescu, Introducere în Psihanaliză, 2013, pag 19
  • Sigmund Freud, Pulsiuni și destine ale pulsiunilor, 1915/2010, pag 75,77,78,79
  • Sigmund Freud, Interpretarea Viselor 1900/2010, pag 696
  • Donald W. Winnicott, Natura Umană, 1954/1988/2015, pag. 86, 87
  • Sigmund Freud, Studii despre societate și religie- 1933/2010 pag 540
  • Glenn O. Gabbard, Tratat de Psihiatrie psihodinamică, 2005/2007, pag 47,48

***sursă foto (cover)- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + 3 =