Conflictul în viața psihică. Complexul Oedip (understanding Freud’s theory)


22 Jul 2018

Freud consideră conflictul interior ca fiind constitutiv naturii umane si rezultat al confruntarii dintre fortele psihice antagoniste (Tănăsescu, 2013); psihanaliza de azi susține în continuarea poziția freudiană, postulând totodată că nu există creștere/dezvoltare fără anxietate, deci fără conflict. Forțele antagoniste generatoare de conflict intrapsihic sunt (Tănăsescu, 2013): (a) pulsiunile în opoziție cu normele morale care le interzic exteriorizarea atunci cand nu sunt concordante cu valorile sociale, confruntare din care rezultă conflictul dintre inconștient și conștient; (b) instanțele cu interese și roluri contrare, depozitare fie ale pulsiunilor, fie ale normelor morale, din a căror confruntare rezultă conflictul dintre Sine, Eu si Supraeu “Confruntat cu tensiunea pulsională care se regenerează permanent, sistemul psihic este în măsură să se detensioneze și să restabilească echilibrul între substructurile sale, asigurând persoanei o viață psihică normală. În egală măsură însă, dezechilibrul de forțe dintre cele trei instanțe poate deveni permanent, caz în care între ele apar modele interacționale noi, de natură mai mult sau mai puțin patologică” (Tănăsescu, 2013). Au fost conturate trei modalități de reacție față de conflict, respectiv: compromis, dezvoltare (sublimare) și apărare.

Conflict și compromis- În cazul compromisului, după cum a arătat și Freud există două tendințe contrare, și fiecare dintre ele este pe jumătate ratată și pe jumătate izbutită. Practic în compromis pulsiunile refulate, care nu-și transformă conținutul, găsesc modalități substitutive ce ocolesc conștiința și se satisfac prin intermediul unor formațiuni de compromis. În această situație se află pulsiunile cărora li se interzice accesul în forma originală în conștient, dar care nu sunt nici refulate complet, și care datorită tensiunii ridicate de care dispun presează continuu căutând satisfacția. Astfel de pulsiuni se vor detensiona în maniere simbolice specifice, ca de exemplu: (a) prin vis, ca modalitate plasată la nivelul inconștientului; (b) prin reverie, act ratat, ca modalități plasate predilect la nivel preconștient (Tănăsescu, 2013). “Aceste forme de exprimare deghizată a tensiunii pulsionale refulate sunt rezultatul unui compromis între conștient și inconștient. Niciuna dintre cele două structuri (conștient și inconștient) nu este suficient de puternică pentru a se impune celeilalte, și ca urmare a cedării lor reciproce refularea este pe jumătate ratată (pulsiunea nu poate fi suprimată integral) și pe jumătate reușită (pulsiunea nu se poate manifesta la nivel conștient). Satisfacerea pulsiunilor în maniera preconștientă și inconștientă nu contrazice conștiința și regulile ei, dar descărcarea tensiunii este una relativă, de moment. Subiectul reușește o adaptare parțială și doar la realitatea externă pe care nu o încalcă prin conduite interzise, în timp ce pulsiunea care nu și-a transformat conținutul persistă în inconștient, ca nucleu al unui conflict interior mai mult sau mai puțin intens. De aceea, în cazul în care sunt utilizate timp îndelungat și ca modalități exclusive de satisfacere a unor pulsiuni, formațiunile de compromis riscă să devină surse de dezadaptare și nevroză” (Tănăsescu 2013)

Conflict și sublimare- După Freud sublimarea este procesul prin care se deturnează forțele sexuale de la scopul lor inițial și sunt folosite în alte scopuri acceptate social, practic vorbim de un mecanism de transformare a pulsiunilor ale căror scopuri sunt interzise, iar prin energia de care dispun ele se atașează unor scopuri noi, valorizate social. Freud considera că sublimarea este unul dintre cei mai importanți factori pentru cucerirea civilizației. Procesul joacă un rol esențial în dezvoltarea individuală, originile sale plasându-se în perioada de latență a copilului (5/6 ani-pubertate).“Pulsiunile neadmise și refulate în inconștient revin în conștiință după ce și-au transformat conținutul prin sublimare și se exprimă în modalități modificate, sub forma unor activități acceptate și utile.(…) Această modalitate este una de rezolvare propriu-zisă a conflictului deoarece conformarea la normele impuse de conștiință (societate) duce la descărcarea completă a tensiunii psihice. Ca urmare persoana obține o adaptare completă și activă atât la realitatea externă (echilibru în relațiile sociale), cât și la realitatea internă (echilibru interior)” (Tănăsescu, 2013). După teoria freudiană pulsiunea dominantă este libidoul, și astfel forța motrică a dezvoltării umane este tensiunea sexuală. Fiind legat de matricea generatoare a vieții, libidoul este în fapt energie vitală, factorul ce contribuie hotărâtor la dezvoltarea omului și la progresul social. Prin sublimarea scopurilor inițiale ale libidoului, omul trece de la principiul plăcerii și se înscrie în principiul realității.

Conflict și apărare- După Freud mecanismul fundamental al conflictului psihic îl constituie confruntarea dintre dorință (Sine) și apărare (Eu), adică o modalitate pusă în funcțiune de Eu prin care conștiința se protejează de afectele insuportabile, dorințele și reprezentările interzise. Părintele psihanalizei vedea în termenul de apărare orice tehnică de care se servește Eul în conflictele sale. “Reactiile de apărare devin patologice, caz în care reprezintă nucleul mecanismului nevrotic, când se ajunge la o creștere excesivă a intensității lor. Apărarea nu reușește să suprime integral pulsiunea inacceptabilă, care va regenera mereu, cu mai multă intensitate, până la un moment la care se va descarcă substitutiv printr-un simptom. Așadar simptomul nevrotic este o formațiune de compromis de tip patologic care ia naștere dincolo de un anumit nivel critic al tensiunii psihice și prin care se realizează o descărcare relativă a tensiunii pulsionale, dar într-un mod dezadaptativ. Simptomul nevrotic încearcă să satisfacă în același timp și tendința inconștientă incomplet refulată și tendința morală insuficient de activă pentru a produce o refulare fermă” (Tănăsescu, 2013)

O apărare devine patologică atunci când Eul apelează rapid la aceasta, retrăgându-se în spatele ei de la prima ciocnire cu pulsiunea. Apărarea instalată imediat îi barează inițial accesul în conștiință, dar pulsiunea neantrenată într-o confruntare cu Eul nu-și epuizează energia. Tensiunea psihică se acumulează până la o intensitate care va conduce la satisfacerea pulsiunii interzise prin simptom (mecanismele de apărare ale Eului vor fi dezbătute mai pe larg în textul următor).

 Complexul Oedip

În copilăria foarte timpurie conflictul intrapsihic este provocat de anxietățile dezvoltate în diada mamă copil, respectiv viața fantasmată a bebelușului mic cu obiectele sale bune și rele (poziția paranoid-schizoidă), anxietatea provocată de ideea distrugerii mamei care duce la restaurare (poziția depresivă), anxietatea înțărcării și anxietăți provocate de modalitățile de atașament dezvoltate în interiorul diadei; o dată cu vârsta de trei ani și debutul stadiului falic, sursa puternică a conflictului se produce dintr-o triangulație, respectiv copil-mamă-tată, și ajungem astfel în zona de dezvoltare marcă de celebrul Complex Oedip. “Atașamanetul cu substrat erotic inconștient al copilului față de părintele de sex opus constituie complexul oedip” (Tănăsescu, 2013)

Complexul lui Oedip este etapa psihologică în care copilul se „îndrăgosteşte” de părintele de sex opus şi simte ostilitate şi gelozie faţă de cel de acelaşi sex. Apare pe la 3 ani când micuţul îşi descoperă organele genitale şi totodată îşi dă seama că este fie bărbat ca tata, fie femeie ca mama. Conflictul se desfășoară de-a lungul stadiului falic (3-5/6 ani) iar modalitatea în care este rezolvat/depășit își lasă puternice amprente în linia ce o va urma dezvoltarea personalității.

În conceptualizarea conflictului Oedip, Freud a făcut apel la mitologia greacă făcând o paralelă cu piesa Oedip Rege a lui Sofocle, în care Oedip, fiul regelui din Teba, fără să știe, își ucide propriul tată, Laios, și se căsătorește cu mama lui, Iocasta. Complexul Oedip a fost în multe feluri pentru Freud centrul teoriei sale psihanalitice. În cadrul acestei teorii, el l-a considerat drept o convergență a structurii psihice universale, o semnificație personală inconștientă și o influență a puterii dorinței care emană din corp.

“Pe măsură ce devine conștient de corpul lui și de lumea care îl înconjoară, băiatul realizează că penisul său reprezintă o sursă de senzații intense și servește drept prima dovadă a masculinității lui, și, în consecință a superiorității sale. Acest aspect ar putea să fie întărit de un sentiment înăscut, inconștient de întâietate. În scurt timp el ia notă (și probabil, din nou, într-o manieră inerentă, chiar prin accesarea înțelepciunii inconștientului colectiv) de faptul că este diferit prin comparație cu un alt grup, care poartă numele de femei. Până în acest moment al copilăriei lui mici, el își prețuiește masculinitatea. Pe măsură ce trupul se dezvoltă, atinge o fază în care penisul este centrul senzației erotice intense. Această excitație precum și cerința de gratificare sunt strâns legate de primul și constantul său obiect al iubirii- mama lui- și astfel dorește să ia locul tatălui în viața mamei. Cu toate acestea, deoarece este mic și vulnerabil, nu poate proceda așa, întrucât tatăl lui cel puternic îi stă în cale. Toate speranțele lui de a o avea pe mamă sunt năruite de amenințarea cu castrarea și de angoasele inevitabile ce derivă din aceasta. Astfel, pe parcursul unei perioade de câțiva ani el se luptă să-și controleze dorințele oedipiene; și va reuși, fără ca masculinitatea lui să sufere vătămări majore, dacă va putea să învețe că dorințele sexuale pe care le are față de mama sa pot fi amânate, pentru a se putea manifesta ulterior în prezența altei femei. Chiar dacă tatăl îi este rival în această luptă, el îi devine totodată un aliat, servindu-i drept model de masculinitate și încuranjându-l pe băiețel să imite comportamentul masculin, atâta timp cât acesta nu presupune posesia mamei sale”(Stoller, 1975/2014)

Tatăl devine astfel rivalul faţă de care copilul îşi manifestă sentimente de ostilitate şi ură, dar şi eroul, modelul de imitat, care îi inspiră o admiraţie neţărmuită. Aceste sentimente contradictorii caracterizează complexul lui Oedip, această relaţie în care iubirii posesive pentru mamă i se contrapune figura urâtă şi totodată iubită a tatălui. În această perioadă, băieţelul începe să-şi curteze mama, se bagă între ea şi tată de câte ori se simte exclus, îşi exprimă în toate felurile gelozia, dar e fericit când reuşeşte să ocupe locul tatălui şi să-şi exprime dorinţa de a se căsători cu mama când va fi mare.  Un rol central în complexul oedipian îl are ideea de “castrare”, concept psihanalitic echivalent cu interdicția și pedeapsa, ce are rolul să orienteze copilul spre normă și moralitate, ducând la formarea conștiinței morale, deci a Supraeului. La băiat apariția complexului de castrarea determină o frică inconștientă de a nu fi castrat de tatăl său, căruia dorește să îi ia locul ca partener sexual în relația cu mama, iar aceasta anxietate îl va determina (într-o dezvoltare normală) să recunoască supremația tatălui (să admintă limita adusă de interdicție și implicit norma morală), iar într-un final să-și accentueze identificarea cu tatăl (inaugurarea identității masculine în plan sexual, și funcționarea Supraeului în plan social).

În cazul fetiței complexul castrării se manifestă înainte de conflictul oedipian, deoarece fata descoperă că e diferită de băiat, neavând penis, trăiește un prejudiciu (de care o acuză pe mamă) și dezvoltă ceea ce psihanaliza a conceptualizat ca și “invidia de penis” (penisul este și simbolul puterii, al dominației). Recunoscând datele diferite de la care pleacă fata, Freud a punctat dificultatea acesteia de a se detașa de investiția materna primară pentru a accede la o relație privilegiată cu tatăl. Dacă în cazul băiatului amenințarea cu castrarea inițiata de tată declanșează stingerea investiției oedipiene, la fată tocmai complexul castrării este cel care o conduce spre investiția oedipiană, adică spre deplasarea interesului de la mamă spre tată. Nemulțumită de mamă care a adus-o pe lume fără penis fata intră în conflict cu aceasta și-și îndreaptă atenția către tată –acesta din urmă fiind luat drept obiect erotic de la care așteaptă să primească un copil care, conform unei echivalențe simbolice, substituie lipsa penisului refuzat de mamă.

“Frica inconștientă a fetei de a fi fost castrată (pedepsită să nu dispună de putere) declanșează complexul Electra care constă în trăiri inconștiente de ură față de mamă, considerată vinovată pentru această lipsă (ea m-a “castrat”); complexul Electra slăbește relația tandră a fetei cu mama și o aproprie de tată, făcând astfel să funcționeze complexul Oedip, care exprimă în fond dorința fetei de a poseda prin intermediul tatălui, falusul care i-a fost refuzat de mamă; erotismul incestuous inconștient al complexului oedipian este depășit atunci când fata acceptă că lipsa penisului nu constituie o mutilare personală (admite norma biologică a diferenței dintre sexe) și își schimbă obiectul dorit; posedarea unui falus propriu fiind înlocuită de dorința de a avea un copil; dorința de a fi ea însăși mamă o reaproprie pe fată de mama sa și o face să-și accentueze identificarea cu ea (să interiorizeze norma morală de a da viață). Sfârșitul iubirii oedipiene pentru tată și încheierea alianței cu mama inaugurează afirmarea identității feminine în plan sexual, și funcționarea Supraeului în plan social”(Tănăsescu, 2013)

Când conflictul oedipian este rezolvat (atât de fete cât și de băieți) în mod favorabil se deschide calea unei sexualități normale, satisfăcătoare, cu preferințe heterosexuale. O rezolvare incompletă poate duce la structurarea unei personalități falice, caracterizată de imaturitate emoțională, preocupare permanentă de a seduce sexul opus, dificultăți în a stabilii relații mature cu persoanele de sex opus, apariția unui complex de inferioritate, și a nevoii permanente de apreciere și recunoaștere. Un complex oedipian nerezolvat poate să provoace patologizarea existenței individului, predispunându-l la nevroză sau perversiuni sexuale (Tănăsescu, 2013). Observăm astfel că comportamentul adultului ramâne tributar modului în care complexul lui Oedip a fost rezolvat în copilărie.

Bibliografie

  • Irina Anca Tănăsescu, Introducere în Psihanaliză, 2013, pag 38- 64
  • Robert, J. Stoller perversiunea Forma Erotică a Urii, 1975/2014, pag.47, 48

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 3 =