Mecanismele de apărare ale Eului (understanding Freud’s theory)


25 Jul 2018

A fost o eroare să credem că trebuie să explorăm numai adâncimile și să considerăm că aceasta este psihanaliza. Abisurile singure nu pot produce niciodată o nevroză, care nu poate apărea decât într-o interacțiune cu suprafața. Poziția psihanalistului trebuie să fie echidistantă între Sine și Eu, între suprafață și abisuri. Atât preferința pentru inconștient și interpretarea conținutului inconștient, cât și orientarea exclusivă spre Eu constituie, fiecare în parte, o poziție eronată. Este ca și cum cineva ar spune că îi place mai mult partea dreaptă a unei persoane decât partea stângă. Nu sunt decât părți ale persoanei respective și nu ar trebui să existe vreo preferință”(Anna Freud, J. Sandler, 1985- I. Tănăsescu, 2013)

În Vocabularul psihanalizei (2004), J. Laplanche şi J. B. Pontalis definesc apărarea ca ansamblu de operaţii a căror finalitate este de a reduce, de a suprima orice modificare susceptibilă să pună în pericol integritatea şi constanţa individului biopsihologic. Cum Eul este instanţa care întrupează această constanţă şi caută să o menţină, el poate fi descris ca miză şi agent al acestor operaţii defensive. Mecanismele de apărare sunt în fond procese menite să reducă și să suprime anxietatea. Unul dintre conceptele frecvent utilizate în psihanaliză (și în psihoterapie, în general) este cel de anxietate. Freud a făcut distincţia între trei tipuri de anxietate:

  1. anxietatea obiectivă – produsă de o ameninţare reală, obiectivă. De exemplu izbucnirea unui incendiu sau întâlnirea cu un animal sălbatic.
  2. anxietatea nevrotică – cea care rezultă din conflictul Id-Ego. Id-ul caută să descarce un impuls în vederea obţinerii plăcerii, în timp ce Ego-ul încearcă să-l împiedice pentru a ţine cont de cerinţele realităţii. Un exemplu ar fi înfrânarea unui răspuns sau a unui gest agresiv faţă de o autoritate care ne critică (părinte, profesor sau șef).
  3. anxietatea morală – generată de conflictul Id-Supraeu. Apare atunci când impulsurile Id-ului se află în opoziţie cu standardele morale și ideale ale societăţii și starea experimentată este de vină sau de rusine. De exemplu, atracţia pentru o persoană, în timp ce normele sociale condamnă o astfel de relaţie.

În fiecare caz anxietatea semnalează prezenţa unui pericol. Termenul este utilizat pentru a desemna starea de disconfort subiectiv pe care persoana o experimentează ori de câte ori se simte ameninţată. Această stare include mai multe emoţii negative, cum sunt: mânia, vina, ruşinea, mâhnirea, gelozia sau invidia. În anxietatea obiectivă pericolul este extern și poate fi îndepărtat prin mijloace realiste, ceea ce reduce și teama. Anxietatea nevrotică și cea morală sunt experimentate atunci când personalitatea are impulsul de a face ceva nepermis și ele semnalează un pericol intrapsihic. Pentru a reduce sau preveni aceste tipuri de anxietate, individul dezvoltă o serie de strategii inconştiente, numite mecanisme de apărare. Aceste strategii focalizate pe emoţii nu modifică propriu-zis situaţia stresantă; ele modifică doar modul în care persoana percepe sau gândeşte despre situaţia respectivă. Fiecare persoană utilizează la un moment dat mecanisme de apărare; acestea ne ajută să depăşim momentele dificile până când găsim modalităţi mai eficiente de a rezolva problemele. Mecanismele de apărare indică o personalitate dezadaptată doar atunci când devin modul dominant de răspuns la situaţii problematice. Mecanismele de apărare aparţin Eului, de regulă, operează împreună, în diferite combinaţii. Termenul de “mecanism” a fost pentru prima dată utilizat de Freud şi Breuer în 1893, în lucrarea Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice, pentru a evidenţia faptul că fenomenele psihice conţin structuri ce pot fi observate şi analizate; apoi a fost asociat conversiei isterice.

Termenul în sine de “mecanism de apărare” figurează în volumul Metapsihologia (1915), pentru a desemna fie ansamblul procesului defensiv caracteristic unei anumite nevroze, fie pentru a conota utilizarea defensivă a unui anumit destin pulsional: refulare, întoarcere asupra propriei persoane, transformarea în contrariu.

În Inhibiţie, simptom şi angoasă (1926), Freud se întoarce la vechiul termen de “apărare” pe care îl explică ca fiind toate tehnicile de care se foloseşte Eul în conflictele sale, care pot duce eventual la nevroze, în timp ce refularea va rămâne numele unei anumite astfel de metode de apărare. În aceeaşi lucrare, el scrie despre legătura dintre utilizarea predominantă a unei forme de apărare şi anumite afecţiuni psihice, precum refularea în isterie sau izolarea în nevroza obsesională. Conceptul de mecanism de apărare îşi datorează celebritatea Annei Freud (fiica lui Sigmund Freud) care, pornind de la contribuţiile tatălui său realizează o sinteză a datelor privind mecanismele de apărare descriind ţintele şi motivele apărării. Mecanismele de apărare ale Eului reprezintă în psihanaliză o serie reprezentativă de operaţii care se opun ruperii echilibrului şi dezagregării individualităţii biopsihice, Eul fiind socotit instanţă ce asigură constantă individuală.

“Mintea omului are o capacitatea uimitoare de a inventa mecanisme care să îl protejeze de conștientizarea emoțiilor neplăcute. Aceste mecanisme sunt adesea mascate și operează fără ca individul să le conștientizeze. Termenul de apărare se referă la modul în care mintea împiedică accesul în conștiință al sentimentelor . (…) Emoțiile pot fi plăcute sau neplăcute, și în general cele neplăcute stau la baza problemelor cu care se confruntă indivizii, datorită mobilizării unor apărări cu caracter dezadaptativ. Afectele care produc neplăcere sunt definite ca având două componente: o senzație neplăcută la care se adaugă gândul că ceva îngrozitor este pe cale să se producă (anxietate) sau că deja s-a întâmplat (afectul depresiv). Prin urmare putem extinde acum definiția dată apărării: apărările constituie operații mentale care, ca o regula generală, înlătură din conștiință o componentă (sau componentele) afectelor neplăcute-gândul, senzația sau ambele” (J. S. Blackman 2014)

Pentru o mai bună înțelegere se poate face analogia cu un circutit electric- ce are o sursă potențiala de alimentare, becul funcționează iar circuitul nu este avariat. Cu toate acestea a fost acționat un întrerupător ce oprește funcționarea, astfel că becul nu luminează. Acest întrerupător ar fi ca o apărare conștientă. Dacă acest lucru se produce fără intenție conștientă, atunci vorbim de o apărare care operează la nivel inconștient. Apărările inconștiente sunt de fapt cele care operează asemănător întrerupătoarelor de circuite. Când intensitatea curentului devine prea puternică se acționează întrerupătorul ce produce scurtcircuitarea, iar becul nu se mai aprinde. În mod analog atunci când intensitatea afectelor amenință să ‘’copleșească’’ funcționarea mentală, un întrerupător mental este acționat și anumite gânduri sunt eliminate din conștiință. Acest tip de uitare acționează în mod automat. Conținutul ideatic al fiecăruia dintre aceste afecte își poate avea sursa în percepții sau în urme mnezice provenind din orice stadiu de dezvoltare și mergând până în momentul prezent, și poate avea o bază reală, fantasmată, sau să rezulte din combinarea acestora. Toate apărările au în comun protecția Eului împotriva cerințelor instinctuale din Se (Freud 1926/1959). Nici unul dintre noi nu este lipsit de mecanisme de apărare, iar apărările pe care le folosim spun multe despre noi. Ele sunt deseori clasificate conform unei ierarhii de la cea mai imatură sau patologică la cea mai matură sau sănătoasă, iar un profil al mecanismelor de apărare ale unei persoane este un bun barometru al sănătății psihice. Actualmente, definim parțial multe dintre formele tulburărilor de personalitate în conformitate cu mecanismele tipice de apărare. Astfel, consilierul de orientare dinamică trebuie să fie pe deplin familiar cu o gamă extinsă de mecanisme de apărare, datorită utilității lor în înțelegerea atât a problemelor nevrotice, cât și a tulburărilor de personalitate.

“Ceea ce numim apărări la adulți, încep ca moduri globale, inevitabile, adaptative de a cunoaște lumea. Freud este responsabil pentru observarea și denumirea inițială a unora dintre aceste procese (…) Când s-a întâlnit prima oară cu cele mai dramatice și memorabile exemple ale proceselor pe care acum le numim apărări (refulare, conversie, disociere), le-a văzut operând în funcția lor defensivă. Oamenii deteriorați emoțional, predominant isterici, de care a devenit inițial fascinat, încercau să evite să reexperimenteze ceea ce se temeau că va fi o durere de nesuportat. Ei făceau astfel, a observat Freud, cu un cost mare la nivelul funcționării lor generale. În ultimă instanță, ar fi mai bine pentru ei să simtă pe deplin emoțiile copleșitoare de care se temeau, deci să-și elibereze energiile pentru a merge mai departe cu viețile lor. Așadar cel mai timpuriu context în care s-a discutat despre apărări a fost unul în care sarcina doctorului era să le diminueze puterea. Fenomenele la care ne referim ca fiind apărări au multe funcții benigne. Acestea încep ca apărări sănătoase, creative și continuă să lucreze adaptativ pe parcursul vieții. Când acționează pentru a proteja Eul de o amenințare, sunt perceptibile ca “apărări”, o etichetă care pare să se potrivească în aceste circumstanțe. Persoana care folosește o apărare, în general încearcă inconștient să realizeze unul sau ambele dintre următoarele lucruri: (1) evitarea sau administrarea unui puternic sentiment amenințător, de obicei anxietate, dar uneori durere copleșitoare, rușine, invidie și alte experiențe emoționale dezorganizatoare; și (2) menținerea stimei de sine. (…) Psihanaliștii pleacă de la premisa, deși aceasta este rareori declarată explicit, că avem cu toții apărări preferate care s-au integrat în stilurile noastre individuale de coping. Acest sprijin preferențial și automat pe o apărare sau pe un set de apărări anume este rezultatul unei interacțiuni complexe dintre cel puțin patru factori: (1) temperamental constituțional; (2) natura presiunilor la care a fost supus în copilăria mică; (3) apărările modelate- și uneori explicit învățate- de către părinți și alte figuri semnificative; (4) consecințele experimentate ale folosirii anumitor apărări (în limbajul teoriei învățării, efecte de întărire)”(McWilliams 2014)

O contribuţie importantă în domeniu apărărilor, mai ales a celor arhaice/primare, este a Melaniei Klein, care vorbeşte despre clivaj (al Eului şi al obiectului), control omnipotent al obiectului, negarea realităţii psihice, idealizare şi identificare proiectivă. Melanie Klein are o viziune revelatoare cu privire la mecanismele de proiecţie şi introiecţie, pe care le concepe ca fiind tocmai procesele prin care se dezvoltă şi se diferenţiază Eul de lumea exterioară. Lucrarea care a făcut “celebre” mecanismnele de apărare ale Eului a fost publicată în 1936 de către Anna Freud sub titlul Eul şi mecanismele de apărare, în care psihanalista descrie scopurile şi motivele apărărilor, face o sinteză a cunoştinţelor existente până atunci şi vine cu propriile sale contribuţii, cum ar fi mecanismele de identificare cu agresorul şi negarea prin fantasmă. Între 1972 şi 1973, Anna Freud şi Joseph Sandler poartă un dialog continuu referitor la tema apărărilor, ce se finalizează cu publicarea cărţii lui Sandler- Analiza apărărilor. Convorbiri cu Anna Freud (1985 / 1989), în care aceste mecanisme sunt numite un gen de maşinărie mentală inevitabilă, ceea ce denotă caracterul lor inconştient, un sistem bine pus la punct şi dinamic. Având în vedere că scopul mecanismelor de apărare este păstrarea unei homeostazii, a unui echilibru al aparatului psihic, este de la sine înţeles că un subiect nu este bolnav pentru că posedă apărări, din contră toate comportamentele noastre pot fi considerate nişte mecanisme de apărare, toate atitudinile noastre, fără excepţie, fie ele atitudini exteriorizate, comportamente manifeste sau atitudini mentale, interioare, au funcţii de apărare în raport cu ceva. Practic tot ce este conștient este apărat, tocmai de aceea mecanismele de apărare nu sunt în sine patologice, dar pot deveni şi, chiar şi aşa, ele reprezintă singurele mijloace de care dispune o persoană pentru a face faţă propriilor sale dificultăţi; oricât de dezorganizate sau condamnabile ar putea părea pentru ceilalţi, apărările nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ în faţa prăbuşirii Eului, a morţii psihice şi poate chiar fizice. „Eul iese victorios atunci când mecanismele sale de apărare îşi ating scopul, adică atunci când îi permit să limiteze angoasa şi neplăcerea şi astfel să transforme pulsiunile, care sunt satisfăcute într-o oarecare măsură chiar şi în condiţiile cele mai dificile, stabilind astfel una dintre cele mai armonioase relaţii posibile între Sine, Supraeu şi forţele lumii externe” (A.Freud, 1936/2002)

Observăm că însuşi termenul de “apărare” înseamnă luptă. Dar totuşi de ce se se luptă Eul, ce pericole l-ar paşte? Laplanche şi Pontalis consideră că apărarea vizează excitaţia internă (pulsiunea) şi, electiv, aceea dintre reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legată, acea situaţie capabilă să declanşeze această excitaţie în măsura în care ea este incompatibilă cu echilibrul Eului şi, din acest motiv, neplacută pentru acesta. Afectele neplăcute, motive sau semnale ale apărării, pot fi, de asemenea, obiecte ale acesteia.

De la Anna Freud încoace apărările au fost în mod extensiv cercetate, iar Phoebe Cramer (2008) a recapitulat descoperiri empirice care sprijină șapte observații psihanalitice esențiale, și anume că apărările: (1) funcționează în afara conștientului; (2) se dezvoltă într-o ordine predictibilă pe măsura maturizării copiilor; (3) sunt prezente în personalitatea normală; (4) devin utilizate din ce în ce mai mult în perioadele de tensiune; (5) reduc experiența conștientă a emoțiilor negative; (6) operează prin sistemul nervos autonom; (7) când sunt utilizate excesiv sunt asociate cu psihopatologia. Printre cercetătorii din psihanaliză există consensul substanțial că unele apărări sunt mai puțin mature din punct de vedere al dezvoltării decât altele. Cramer (2006) a demonstrat, de exemplu, că negarea apare foarte devreme, proiecția se dezvoltă mai târziu. În general apărările care sunt menționate ca “primare” sau de “ordin inferior” implică granițele dintre self și lumea externă. Acelea concepute ca secundare sau mai “mature” sau de “ordin superior” au de-a face cu granițe interne, precum acelea dintre Eu și Supraeu sau Sine, sau dintre observarea sau trăirea unor părți din Eu.

Toate măsurile defensive ale Eului împotriva Sinelui sunt silențioase și invizibile. Tot ceea ce putem face este să le reconstruim în retrospectivă, niciodată nu le putem observa în acțiune. (…) Metodele de apărare descoperite până acum prin analiza servesc unui singur scop – acela de a ajuta Eul în lupta împotriva vieții pulsionale. Ele sunt motivate de trei tipuri principale de angoasă la care este expus Eul: teama față de forța pulsiunilor, teama de o amenințare reală și teama față de Supraeu. În plus, orice conflict simplu între pulsiuni contrare este suficient pentru a declanșa un mecanism de aparare”(A. Freud, 1936/2002).

Apărările primitive acționează într-un mod global, nediferențiat în sensoriumul total al unei persoane, fuzionând dimensiuni cognitive, afective și comportamentale, pe când cele mai avansate efectuează transformări specifice ale gândului, sentimentului, senzației sau comportamentului sau unele combinații ale acestora. Divizarea conceptuală între apărările mai arhaice și cele de ordin mai înalt este oarecum arbitrară. Pentru a fi considerată primară, o apărare are în mod tipic două calități asociate cu faza preverbală a dezvoltării: lipsa dobândirii principiului realității și o lipsă de apreciere a separării și constanței celor aflați în afara selfului. De exemplu negarea este gândită a fi o manifestare a unui proces mai primitiv decât refularea. Pentru ca ceva să fie refulat trebuie să fie cumva cunoscut și apoi expediat în inconștient. Negarea este un proces instant, non-reflexiv (…) În mod similar mecanismul de apărare cunoscut drept clivaj în care o persoană separă experiențele în categorii cu totul bune și cu totul rele, fără loc pentru ambiguitate și ambivalență, este considerat primitiv deoarece se crede că derivă din vremurile dinaintea dezvoltării de către copil a constanței obiectului. (…) În constrast o apărare precum raționalizarea este considerată matură pentru că necesită abilități verbale sofisticate, de gândire și mai mult acordaj la realitate pentru ca o persoană să poată găsi explicații rezonabile, care să justifice un sentiment. Multe procese defensive au forme mai primitive sau mai mature. De exemplu “idealizarea” poate denota o convingere de netăgăduit, de venerație că o altă persoană este perfectă sau se poate referi la un sentiment subtil, potolit, că cineva este special sau admirabil în ciuda unor limitări vizibile. “Retragerea” se poate referi la renunțarea totală la realitate în favoarea unei stări psihotice sau se poate referi la tendința blândă de a face față tensiunii prin reverie” (McWilliams, 2011/2014)

Așa-zilele apărări primitive sunt căi prin care credem că copilul percepe în mod natural lumea. Aceste căi de a experimenta viața sunt vii în noi toți, indiferent dacă avem sau nu o psihopatologie semnificativă; cu toții negăm, cu toții clivăm, cu toții avem aspirații omnipotente. Astfel de procese ridică o problemă doar dacă ne lipsesc abilități psihologice mai mature sau dacă aceste apărări sunt folosite până la excluderea altora posibile. Cei mai mulți dintre noi le suplimentează, de asemenea, cu mijloace mai sofisticate de procesare a anxietății și de asimilare a unei realități complexe și deranjante. “Absența apărărilor mature, nu prezența celor primitive, este cea care caracterizează structurile borderline și psihotice. Sunt mult mai greu de descris apărările primare decât cele mai avansate. Faptul că sunt preverbale, prelogice, comprehensive și magice (parte din procesele primare) le face extrem de greu de reprezentat narativ” (McWilliams, 2011/2014)

După McWilliams (2014) mecanismele de apărare sunt împărțite astfel:

Procese defensive primare: retragerea extremă, negarea, controlul omnipotent, idealizarea extremă și devalorizarea; proiecție, introiecție și identificare proiectivă; clivajul Eului, somatizarea, punerea defensivă în act (acting out), sexualizarea (instictualizarea), disocierea extremă.

Procese defensive secundare; refularea, regresia, izolarea afectului, intelectualizarea, raționalizarea, moralizarea; compartimentalizarea, anularea retroactivă, întoarcerea către propria persoană, deplasarea, formațiunea reacțională, transformarea în contrariu, identificarea, sublimarea, umorul

După psihiatrul de orientare psihodinamică Glen O. Gabbard (2005/2007), procesele defensive primare sunt:

Clivajul- Compartimentarea trăirilor referitoare la Sine și la altul, astfel încât integrarea nu este posibilă. Atunci când individul se confruntă cu contradicții în comportament, gândire sau afect, el tratează dezacordurile cu negare blândă sau cu indiferență. Această apărare previne apariția conflictului rezultat din incompatibilitatea celor două aspecte polarizate ale Sinelui sau ale celuilalt.

Identificare proiectivă- Acest fenomen este atât un mecanism de apărare intrapsihic, cât și un tip de comunicare interpersonală și implică următorul comportament: o presiune interpersonală subtilă este pusă asupra altei persoane pentru a prelua caracteristici ale unui aspect al Sinelui sau ale unui obiect intern, care va fi proiectat în acea persoană. Persoana care este ținta proiecției va începe să se comporte, să gândească și să simtă în concordanță cu ceea ce a fost proiectat în ea.

Proiecția- A percepe și a reacționa la impulsuri interne la derivatele acestora ca și când ar fi în afara Sinelui. Diferă de identificarea proiectivă prin faptul că ținta proiecției nu se schimbă.

Negarea- Evitarea conștientizării unor aspecte ale realității externe greu de înfruntat prin ignorarea informațiilor senzoriale.

Disocierea- Destrămarea sentimentului de continuitate al unei persoane în ariile identității, memoriei, conștiinței sau percepției ca o modalitate de a menține o iluzie a controlului psihic în fața neajutorării și a pierderii controlului. Deși similară clivajului, disocierea poate în cazuri extreme să implice afectarea memoriei referitoare la evenimente din cauza deconectării Sinelui de eveniment.

Idealizare-Atribuirea unor calități perfecte sau aproape perfecte altor persoane, ca o modalitate de a evita anxietatea sau sentimentele negative, cum ar fi disprețul, invidia, furia.

Acting out- Punerea în act a unei dorințe sau fantasme inconștiente, în mod impulsiv, ca o modalitate de a evita afecte dureroase.

Somatizare- Conversia durerii emoționale sau a altor stări afective în simptome fizice și concentrarea atenției persoanei asupra problemelor somatice (mai degrabă decât asupra celor intrapsihice).

Regresia- Întoarcerea la o fază anterioară de dezvoltare sau funcționare pentru a evita conflictele și tensiunile asociate cu nivelul prezent de dezvoltare al persoanei respective.

Fantasma schizoidă- Retragerea în propria lume internă pentru a evita anxietatea legată de situațiile interpersonale.

Printre procesele defensive secundare, amintim: refularea, regresia, izolarea afectului, intelectualizarea, raționalizarea, moralizarea; compartimentalizarea, anularea retroactivă, întoarcerea către propria persoană, deplasarea, formațiunea reacțională, transformarea în contrariu, identificarea, sublimarea, umorul.

Refularea- operaţie prin care partea inconştientă a Eului respinge reprezentări inacceptabile, inadmisibile legate de o pulsiune. Refularea presupune trei timpi: refularea originară sau primară, creatoare de nuclee inconştiente ce atrag, la rândul lor, refularea altor reprezentări şi afecte legate de primele prin lanţuri asociative inconştiente şi, un al treilea timp, când refulatul se întoarce prin intermediul simptomelor, actelor ratate, viselor, fantasmelor. Eficientă, normală, naturală, refularea este totodată și un mecanism de apărare „periculos” pentru că energia investită pentru menţinerea conţinuturilor refulate este atât de mare, încât poate distruge, prin cauzarea amneziei, perioade întregi din viaţa unui om, lăsându-l pradă fragmentării, imposibilităţii trăirii unei unităţi, afectându-i activ, din interior, toată existenţa. Paradoxal este că deși ce este refulat este „uitat de conștiință”, ce e refulat constituie partea cea mai vie a memoriei noastre, cea mai indestructibila. Refularea nu este un mecanism de apărare ce ar exista de la început, că ea nu poate apărea până nu produs o separare clară între activitatea psihică conștientă și cea inconștientă și cã natura ei constă doar în respingerea și ținerea la distanță față de conștient. Această înțelegere a refulării ar fi completată cu presupunerea că, înaintea acestui nivel al organizării psihice, sarcina apărării de mișcări pulsionale este stăpânită de alte destine ale pulsiunii, cum ar fi transformarea în contrariu, întoarcerea împotriva propriei persoane” (S. Freud, 1915/2013)

Impulsurile refulate pot fi de multe ori ele însele sănătoase sau adaptative, iar prin reprimare nu mai sunt utilizate în dezvoltarea firească a personalităţii. De exemplu, excluderea prin refulare a tuturor impulsurilor agresive poate duce la constituirea unei personalităţi pasive. Mai mult, impulsurile reprimate ameninţă ulterior să iasă din nou la iveală si exercită o influenţă puternică asupra comportamentului. Ele determină anxietate fără ca persoana să fie conştientă de motivul acesteia.

Formațiunea reacțională-Formaţiunea reacţională, sau modificarea reactivă a Eului, cum o mai numeşte Anna Freud, este contrainvestirea unui element conştient cu o forţă egală, dar în direcţia opusă investirii inconştiente. Mecanismul foloseşte tendinţe pulsionale cu scopuri de sens opus între care există o balanţă, astfel încât, cu cât tendinţa latentă este mai intensă, cu atât tendinţa manifestă are o forţă mai mare şi e mai rigidă. Menţinerea tendinţelor pulsionale refulate se face cu o mare cheltuială de energie şi cu simţirea angoasei în faţa pericolului întoarcerii refulatului; de aici rezultă şi caracterul compulsiv, senzaţia de fugă fără odihnă pe care o generează acest mecanism. Anna Freud scrie că  formaţiunea reacţională poate fi cel mai bine studiată atunci când e pe cale să se dezintegreze, pentru că în astfel de cazuri tendinţa Sinelui este de a reîntări investirea libidinală a pulsiunii pe care formaţiunea reacţională a mascat-o, ceea ce permite pulsiunii să forţeze intrarea în conştiinţă. Atât Sigmund Freud, cât şi Anna Freud au considerat că mecanismul reacţional stă la baza formării caracterului în general, a celui anal-obsesional în special şi a unor trăsături de personalitate izolate.

În aşa-numita “renunţare altruistă” descrisă ca formă specială de apărare, Anna Freud pune în evidenţă aspectul moral, frumos, apreciat de ceilalţi al unor formaţiuni reacţionale care ascundeau dorinţe refulate de sens contrar. Cum în orice formaţiune reacţională tendinţa inconştientă iese la iveală, chiar dacă fragil, putem afirma că orice manifestare extremă ascunde cealaltă extremă şi generează angoasa întâlnirii dintre cele două tendinţe.

Tot ambivalenţa, înţeleasă în sensul larg al termenului, şi plasticitatea libidoului sunt bine relevate şi în mecanismele de întoarcere împotriva propriei persoane şi / sau transformare în contrariu, aşa-numite “vicisitudini ale pulsiunii”, primul referindu-se la deturnarea pulsiunii de la obiect la subiect (spre exemplu, întoarcerea agresivităţii adresate celuilalt către propria persoană), în timp ce al doilea, la schimbarea scopului unei pulsiuni (transformările: activitate – pasivitate, masochism –sadism). Cum pulsiunea presupune satisfacerea tensiunii (scop) prin intermediul unui obiect, cele două procese nu pot fi separate, ci se presupun unul pe celălalt.

Izolarea afectului- Izolarea, specifică nevrozei obsesionale, separă pulsiunea din contextul ei pe care îl păstrează în conştient. Obsesionalul nu tace; el vorbeşte chiar şi când este în rezistenţă. Însă el rupe toate legăturile dintre asociaţiile sale, izolând ideile de afecte, fragmentând unitatea, rupând legături, suprimând contactul cu sine şi cu ceilalţi. Practic, semnificaţia emoţională a unor evenimente este ţinută separat de reprezentările acestora, care nu sunt uitate, ci doar lipsite de afect, obsesionalul povestindu-le fără a putea spune dacă a simţit ceva sau nu. Dacă în isterie afectul este în prim plan, reprezentările fiind refulate, în nevroza obsesională este exact invers. Gândirea pur raţională, logică, rece, obiectivă trădează apărarea în faţa unor afecte dureroase; tocmai de aceea se consideră că o nevroză obsesională ascunde o depresie, o imposibilitate de a face doliu. Izolarea nu anulează complet afectul, ci îl suprimă pe moment dar, prin deplasare, acesta izbucneşte la un timp ulterior, într-un mod ce pare iraţional şi imprevizibil, în situaţii aparent lipsite de însemnătate; astfel este cazul omului cu lupi care, nemanifestându-şi durerea la moartea surorii sale, începe să plângă în hohote, câteva luni mai târziu, la decesul cu mulţi ani în urmă al unui poet.

Anularea retroactivă-Tot un mecanism specific nevrozei obsesionale este anularea retroactivă, când subiectul încearcă să anuleze retroactiv gânduri, cuvinte, gesturi prin: gânduri, cuvinte, comportamente cu semnificaţie opusă; spre exemplu, pacientul din cazul lui Freud “Omul cu şobolani”, plimbându-se pe stradă loveşte cu piciorul o piatră gândindu-se că trăsura prietenei lui va trece peste câteva ore pe acolo şi ea s-ar putea accidenta, iar apoi, gândindu-se că gestul lui e absurd, o reaşează, încercând să anuleze astfel primul gest. Anularea retroactivă este un act compulsional în doi timpi, în care primul este anulat de al doilea.

Sigmund Freud vede în superstiţii, practicile magice, ritualurile religioase, obiceiurile populare o reminiscenţă a anulării retroactive. Ambivalenţa tendinţelor pulsionale de semn şi intensitate egală, compulsia cu aspect magic, omnipotenţa ce decurge de aici, abolirea temporalităţii stau mărturie pentru regresia puternică ce caracterizează acest mecanism, mai ales atunci când el devine patologic. Conflictul se joacă pe două niveluri: avem un conflict interpulsional şi unul între pulsiuni şi Eul care se aliază cu una dintre pulsiuni în cel de-al doilea timp. Graţie acestui mecanism se pot exprima două tendinţe pulsionale opuse. Anularea presupune dorinţa ştergerii complete a realităţii unui gând, cuvânt, gest, act şi, cum acest lucru nu este posibil, obsesionalul devine compulsiv în încercarea continuă de a anula primul timp; neputinţa unificării între tendinţele pulsionale contrare generează nehotărârea şi inhibiţia obsesionalului, paralizându-l, devitalizându-i activităţile. Există o oarecare legătură între anularea retroactivă şi comportamentul normal atunci când retractăm o afirmaţie, reparăm ceva ce am stricat sau atenuăm efectul produs de un gând sau un act printr-o negare, dar totuşi a atenua, a repara nu înseamnă dorinţa intensă de a anula. Reparaţia şi atenuarea presupun conştiinţa unei realităţi de neşters şi a acceptării acestui fapt, a unei împăcări între tendinţele opuse.

Rationalizarea este justificarea logică, dar artificială care camuflează fără știrea celui care o utilizează, adevărate motive, (iraționale și inconștiente) generatoare de anxietate. Prin acest mecanism subiectul, de exemplu, oferă explicaţii după un model logic al unor înclinaţii sau manifestări care-i provoacă jena sau senzaţia de penibil. Acest mecanism poate fi folosit pentru protejarea eului narcisic.“Găsești scuze pentru a te elibera de o tensiune, de regulă în urma negării unei realități” (J. S. Blackman, 2014)

Intelectualizare-Este recunoscută în operaţiuni mintale care tind să transforme o realitate penibilă sau dureroasă în conţinuturi filozofice, de pildă. Astfel, un eşec la examen poate deveni o reflecţie asupra calităţii vieţii sau relativităţii succesului etc. “Intelectualizarea presupune reflectarea situațiilor conflictuale sub aspectele lor teoretice și generale, fără a le raporta la propriul caz, ca urmare a disocierii reacției intelectuale de cea emoțională, a exagerării primeia și a detașării de cea de a doua” (Tănăsescu, 2013)

Altruism – Dedicarea necondiţionată pentru nevoile altuia neglijând sau negând total propriile nevoi identice. Este cazul bine cunoscut al nevroticului care solicită ajutorul psihanalistului pentru un alt nevrotic de care se simte legat prin compasiune sau prietenie.

Deplasare-Este un mecanism cunoscut mai ales în formarea viselor. Prin deplasare se asociază un afect cu alte obiecte sau evenimente aflate într-o relaţie de contiguitate cu cele iniţiale care au provocat afectul. În general descoperim deplasarea foarte uşor în viaţa de zi cu zi când cineva îşi descarcă nervii asupra copiilor, de pildă, pentru că nu poate înfrunta un şef ostil. Sau ostilitatea deplasată asupra vecinului de palier atunci când cauza ei este de fapt cutare măsură nepopulară a guvernului sau corupţia din administraţie etc. “Descărcarea sentimentelor de ostilitate asupra unor obiecte mai puțin periculoase, altele decât cele care le-au produs, definșete deplasarea” (Tănăsescu, 2013). Deplasarea implică reorientarea unui impuls al Sinelui dinspre un obiect înspăimântător și inacceptabil către un obiect mai puţin înspăimântător și mai acceptabil. Prin mecanismul deplasării, o nevoie care nu poate fi satisfăcută într-o formă este redirecţionată pe un nou canal. De exemplu, o persoană care este umilită la locul de muncă de către șef, dar nu-și poate exprima la rândul său furia către sursa de frustrare, se poate descărca ulterior acasă, asupra unui membru al familiei – furia a fost reorientată către o persoană mai puţin ameninţătoare și care este mai puţin posibil să riposteze. Conform psihanaliştilor, deplasarea este mecanismul primar în cazul fobiilor. Fobia debutează cu o teamă faţă de ceva sau cineva care nu poate fi evitat. Contactul repetat cu stimulul temut produce o creştere a anxietăţii; pentru a evita sau reduce anxietatea, persoana deplasează teama către o altă ţintă care poate fi uşor evitată și care este relaţionată simbolic cu stimulul anxiogen.

Sublimare- Prin sublimare, o pulsiune inacceptabilă este transformată într-una social acceptabilă. “Sublimarea reprezintă derivarea energiei sexuale sau agresive spre activități substitutive, valorizate social; exemple ar fi transpunerea tensiunii sexuale în activitate științifică, artistică sau în meditația religioasă” (Tănăsescu, 2013)

Umorul -constă în prezentarea unei situații trăite ca traumatizante astfel încât să fie reliefate aspectele ei plăcute, ironice, insolite. Explicând acest mecanism Sigmund Freud a postulat că prin umor Eul refuză să se lase copleșit de o realitate neplăcută și lansează lumii exterioare un fel de sfidare. El dovedește astfel că situațiile traumatizante îi provoacă plăcere. Astfel, prin triumful narcisismului, Eul își afirmă invincibilitatea fără a abandona terenul sănătății psihice acest fapt diferențiind umorul de omnipotența psihotică.

Ne oprim aici cu trecerea în revistă a proceselor defensive ale Eului, însă având în vedere că orice este conștient este apărat, întocmirea unei liste complete a defenselor Eului este o sarcină aproape imposibilă. Psihanalistul Jerome S. Blackman s-a avântat și a descris în cartea sa 101 mecanisme de apărare (de altfel titlul lucrării) dar și în cazul său lista rămâne deschisă.

Reamintim că: “apărările sunt considerate utile cât timp nu afectează funcționarea mintală sub aspectul realismului și autenticității (…) Utilizate între anumite limite, apărările fac parte din mecanismele curente ale formării personalității și ale funcționării ei de-a lungul vieții. Ele devin patologice atunci când se manifestă excesiv” (Tănăsescu, 2013), când Eul apelează prea repede la anumite apărări (doar la anumite apărări) dezvoltându-se astfel un mod de soluționare rigid al conflictelor interne și externe.

Bibliografie:

  • Irina Anca Tănăsescu, Introducere în Psihanaliză, 2013, pag 163- 180
  • Jerome S. Blackman, 101 Apărări, 2014, pag. 11, 15, 44
  • Nancy McWilliam, Diagnosticul Psihanalitic, 2011/2014, pag 115, 116, 118
  • Anna Freud, Eul şi mecansimele de apărare, 1936/2002, pag. 84, 145
  • Sigmund Freud, Refularea-Psihologia Inconștientului, 1915/2013, pag. 101

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 + 2 =