Alma Madre (vinete, Leviathan- part.1)


29 Jul 2018

Alma- Ca să poți înțelege un lucru trebuie să-l suferi…

Desigur fiecare suferim în felul nostru, și ceea ce suntem clipă de clipă nu reprezintă decât suma credințelor fiecăruia modelate de propria sfâșiere. Sau cel puțin asta cred azi. În fond fiecare avem un adevăr al nostru, unul care ne definește… Interesant este că absolut nici un adevăr, nu e niciodată cert, nu e sigur, ci mereu fluctuant și-ntotdeauna în schimbare, de parcă nucleul a tot ceea ce definim prin cuvântul “adevăr” ar fi o entitate flexibilă, guvernată de legile evoluției conștiinței umane. Poate tocmai de aceea diferite fațede de adevăruri pot să fie impuse de “cei puternici” la vremea lor.

Mathilde Sophie-Ce înseamnă să-l suferi?

Alma-Exact ce înseamnă.. să-l suferi. Să te doară, să te rupă undeva, să îți ia ceva….

Mathilde Sophie– Adică să existe un deficit?

Alma-Da, exact, păi nu așa începem să fim?! Tu nu ești eu, ci doar o parte din mine. Tu ai limite, eu sunt ca tine, iar granițele astea ne definesc și-mi permit să înțeleg că eu sunt eu. Dar că să fim eu și tu… lumea în care tu ești eu și eu nu sunt doar eu ci tot ceea ce este, acea lume infinită se sparge.. se sfărâmă, urmând calea trasată de păcatul originar omul se înțelege pe sine doar după ce suferă căderea din rai, din tot. Pansamentul care-ți-nfășoară rana, e de fapt cuțitul ce o sfârtecă, și anume prima rază a conștiinței, prima înțelegere ce-ți șoptește pe repet: eu sunt eu deci nu sunt tot, nu sunt tu, deși amândouă suntem părți din fiecare. Mărul cunoașterii e întâia oară amar, și-l guști cu primii ochi în care te oglindești… privirea mamei care privește.

Apoi, cred că ține de fiecare dacă îl simte și dulce. Deci nu poți să cunoști un lucru până nu îl suferi, iar prima durere este căderea. Odată căzuți ne rămâne căutarea. Și unde să te găsești mai bine pe tine decât coborând spre cele mai adânci înălțimi ale propriului iad. Sau cel puțin, asta cred azi.

……………………..

Este ca și cum….

Mathilde Sophie- La ce te gândești?

Alma-La nimic. Am tăcut mult?

Mathilde Sophie– 7 minute.

Alma-Am mințit….

M-am gândit la ceva. Dar ca o lașă.. mint. Și apoi mă urăsc.

Mathilde Sophie- Minciunea este …

Alma-…o apărare. Știu. Dar vrei să-ți zic că mă iubesc? Ar însemna să fug în continuare… De ce zâmbești? …. Uneori îți iubesc tăcerea, alteori ți-o urăsc.

Mathilde– Acum?

Alma- O iubesc! .. la 500 de ani

Mathilde– 500 de ani?

Alma-Cinci veacuri, la asta mă gândeam.

Că au trecut aproape cinci veacuri decând Giordano Bruno a fost ars pe rug. Intuiția lui de atunci azi este certitudine, e știință, iar biserica nu mai are putere să impună un adevăr suprem, ci omul s-a eliberat și își permite să-și pună întrebări. Deci de cca. 500 de ani a avut nevoie adevărul să facă un salt sănătos pe spirala evoluției. So, tnx God… because is death! And remain dead.

Mathilde-God is death?

Alma-Asta am zis?… da, așa a ieșit. E o ratare, că voiam să spun.. din.. știi…

Mathilde Sophie– Zarathustra. Asociază…

Alma-Dumnezeu..Moarte…Tată….Freud. “God is dad” … “God is dead”. Bună asta, și io lângă ei zicându-le… “nu, nu băieți…. ați înțeles-o prost, God is death” sau cel puțin azi așa pare. Poți să îți imaginezi o fotografie cu noi trei? Hai că e haioasă, ca și fotografia lui Salome.

Mathilde Sophie– Și pe care îl bicuiești?

Alma- Haha. E simplu, și-mi pare rău pentru supraom, se pare că destinul lui în orice timp este să fie respins de femei. Interesantă oricum triangulația noastră, nu?

De ce mă tot fâțăi. Și de ce nu îmi stau locului degetele. Acte funcționale, parcă așa le-a numit. Știi, acum am sentimentul că …

Mathilde Sophie-Că?

Alma-…sunt undeva dar stau degeaba. Că pierd timpul. Ciudat nu?

Mathilde Sophie-Ce e ciudat?

Alma-Ironia că simt asta. În fond eu am renunțat la timp, deci ce aș putea pierde?

Mathilde Sophie-Și totuși simți..

Alma- Da. Sunt om. Ce absurditate

Mathilde Sophie– E absurd că ești om?

Alma-Că mereu o să existe posibilitatea să îmi fie frică de ceva.

Mathilde Sophie-Și asta te sperie?

Alma-Nu., nu asta, ci frica mea de a înfrunta frica, dar nu mă sperie, mă irită. Mă enervează, mă sâcâie cumva. Probabil e aia… povestea tipică a nevroticului care-și impune un ideal, un model ce niciodată n-o să poată să fie.

Mathilde Sophie– Știi tu să existe vreun om perfect?

Alma-Dalai Lama. Nu?

De fapt …nu. Sigur nu. Mi-am amintit că într-o carte scrisă de Goleman- Emoțiile distructive- mi s-a părut că a avut un discurs cam misogin, de fapt o atitudine oarecum dismissive față de o femeie aflată la discuții cu ei.

Mathilde Sophie-Eee… A avut și el o mamă. Dar noi iar fugim în cărți?

Alma-Ha!! Da! Alergăm. Dacă nu-i minciuna sus, se ridică intelectualizarea. Scuturile mele preferate… E incredibil cât de multă energie psihică se consumă în lașitate…

Mathilde Sophie-Se arde multă…

Alma-Da. Multă. Dar eu de ce anume mă apăr? Unde mă doare? Tu știi? …..e frumos să taci… să tac mă refer. Liniștea asta…

Vinete.

Mathilde Sophie-Vinete?

Alma-Vinete? Exact. Vinete! Omul se învinețește când moare, nu? Sau doar unii.

Bunicul parcă s-a învinețit, iar în camera mare, aia de la stradă, “din față” cum îi spunem noi, unde l-au așezat pentru priveghi, mirosea foarte tare a salam de vară. Mie mi-au explicat că mirosul era de la formol, și că a fost tratat cu acest formol ca să nu se descompună. Eu nu prea cred că am înțeles atunci prea multe despre substanța asta. Nici nu mai știu dacă m-au interesat delaliile, eu doar voiam să-l pup, să-l ating, să-l repar, să stau cu el și să mă rog puternic ca să-l înviu, așa cum știe un copil de 10 ani că poate să facă. Și toată vina aia…

Am vrut să moară, pentru o secundă nu mai mult, dar am vrut. L-am urât că m-a întrerupt de la lecții și mi-a cerut să-i dau o roșie. N-am făcut-o. Și-a luat-o singur. A doua zi a făcut infarct și a murit, iar eu n-am putut să-l repar. O amară putere “dumnezeiască”, locul unde gândurile au putere să ucidă, o distrugătoare atotputernicie, o tu divină iluzie mama tuturor nevrozelor slăbită-ți fie puterea ta.. pierde-te pe câmpiile cele mai secetoase, arză-te-ar focurile cele mai năprasnice și-n scrum să te transforme, vântul spulbere-ți cenușa în patru zări îndepărtate, ploaia să te nimicească și una cu pământul să te facă… ascultând cuvântul meu…

Vrăjitoarea care a făcut blestemul poate să plămădească și dezlegarea, în fond e aceeași fetiță de zece ani. Nu?

În morții ei de gândire magică.

…………………………………

Știi ceva… Bunica.. Bunica credea în blesteme, în spirite, în toate divinitățile și în toți demonii bisericii creștine. Absolut toți: Dumnezeu tatăl, maica preacurata Fecioară Maria, Isus, Iosif, Sf. Petru, Sf. Ioan, mulți, mulți alți sfinți și sfinte, îngeri, herufimi, serafimi. Era speriată bineînțeles de întuneric, de creaturile nopții, de Lucifer și de toți acoliții săi, știi.. ăia celebrii: Belial, Beelzebul, Baal, Belphegor, Astaroth… și mai era unul, dar nu mai știu cum îl cheamă. Cu L ceva, de fapt cu Lev… Levi…. Levin! Nup, că ăsta-i a lui Tolstoi… Levitar, Leviat.. Leviat și încă ceva…. Le..

Mathilde Sophie-Leviathan

Alma-Ăsta e!!! Leviathan!! Un dragon ca un șarpe imens care domnește în oceane și mări. Leviathan, adică “cel care îl adună pe el însuşi” și “cel care este scos afară”. Imens ca ….trabucurile lui Crosz….

Mathilde Sophie- Adică?

Alma-“Un șarpe imens”— simbolul ăsta m-a făcut să mă gândesc la trabucurile lui Crosz. Oau?

Mathilde Sophie-Oau ce?

Alma– Mă fascinezi?

Mathilde Sophie- Eu?

Alma-Da, tu. Nu mă așteptam să știi dracii, nu pe nume. Dar acum mi se pare oarecum normal faptul că îi știi, că doar ți-ai cucerit proriul iad. Dar tot mă fascinezi. Aș vrea să te iau acasă și să te mănânc.

Da, da!! Toată.

Mathilde Sophie-Ce?

Alma-Ce ai.. te-am surprins? Te-aș băga de tot în mine, nu doar în minte ci și în trupul meu.. Pentru că te iubesc. De aia. Da! Absolut! Te-aș înghiți din iubire. Dar tu ești tu și eu sunt eu. Deci nu pot să te iau acasă nici să te mănânc. Cam nașpa…

Mathilde Sophie-Ca să înțelegi un lucru trebuie să-l suferi.

Alma-Yep. Right. Sunt genială, măi să fie… Auzi.. Vrei să facem un copil?

Mathilde Sophie-Noi două?

Alma-Da noi, două, doar nu ești tu falusul meu. Facem un bebe?

Iar dacă două femei ar face un bebe, clar societatea l-ar vedea ca un “ciudat”, deci practic ar fi un mic Leviathan la mine în uter. Știi că nu e imposibil nu? Cică japonezii au creat embrion din două ovocite. Mi-amintesc și de o celebră replica din House: să nu uităm că una la un miliard de sarcini este de fapt sarcină fără tată, în care embrionul s-a creat exclusiv din două celule materne, deci în zilele noastre miracolul despre nașterea Mariei e rezolvat, adeverindu-se că ceea ce pentru un mileniu e văzut ca “miracol” pentru următorul e.. știiă. Tot într-un film cred că am auzit și replica asta. Deci facem un bebe?

Mathilde Sophie– Acum?

Alma-Ha, ha, ha… Nu acum, ieri.

Mathilde Sophie-Ieri?

Alma-Da. Ieri. Un copil de ieri. O să-l concepem, naștem și o să-l creștem aici, în locul unde timpul nu are nici o valoare, pentru că pur și simplu nu există. Oricum ce-i aia timp, când există doar vremea lui acum. Interesant e că noi, oamenii fugim de înțelegerea că viitorul își trage ideile despre cum să fie din durerea de ieri pe care o negăm în fiecare azi. Eu- tot ce sunt ca Eu singular parte din tot- o să caut mereu să fiu în cea mai bună stare de armonie, cele mai crâncene junghiuri ne atenționează dezechilibrul care trebuie rezolvat. Totul, deci și eu, care fac parte din tot, tindem spre evoluție. E legea naturală.

Mathilde Sophie- Matricea creșterii psihologice.

Alma- Exact, și astfel cauzalitatea viitorului se află în fracturile din trecut care se cer vindecate. Fără durere, fără conflict, fără înfruntare nu există evoluție, ci doar o existență dusă în negare, acoperită de vălul călduț al ingnoranței. Da clar, sunt bună la teorie.

………………………………..

Știi ce mi-am amintit acum?…

După ce l-am îngropat, bunica a fost bântuită de coșmaruri, toți din casă au spus că au fost, dar sincer habar nu am dacă-i drept pentru că și eu am spus doar ca să fiu în rând cu ei toți, însă nu l-am visat nici măcar o dată. A murit și fața lui pur și simplu a dispărut din mintea mea pentru 20 de ani, până te-am întâlnit pe tine. Acum îl văd.. pot să închid ochii și să îl văd. Și viu și mort. Pot chiar să-l aud, ca viu.. Dar atunci, în primele luni de doliu, când mergeam spre școală și oarecum zăream din depărtare cimitirul, nu neapărat mormântul lui ci doar colțul de cimitir în care l-am așezat, obișnuiam să-l salut și să-l rog să mă viziteze. Tare mult îmi doream să îl visez, să-l văd cumva sub orice formă ar fi fost posibilă vederii, sau măcar să-l simt, ca prezență mă refer. Știam de la bunica povești cu vampiri, cu strigoi, cu case bântuite de spirite ale morților, și din toată ființa mea voiam doar să-l pot percepe indiferent de entitatea în care s-ar fi arătat, sub orice fel de chip. Eu credeam în fiecare. Însă pur si simplu nu l-am simțit. Era mort. Acest om nu mai exista, nici măcar printre creaturile nopții, nici printre spiritele fără ființă, nicăieri.. în nici o lume. Eu l-am omorât, și 20 de ani m-am învinovățit pentru asta, și pedepsit totodată. Cred. Sau?…

Ce e? Tot nu zici nimic?

Mathilde Sophie- Ce ai vrea să zic?

Alma-Să faci o mega extra psychobabelbulshit interpretare?

………………………………

Ne jucăm de-a tăcutul?

Mathilde Sophie-Tot ce ai zis ai până acum ai mai relatat în trecut, și despre cum a murit bunicul tău, am vorbit și de roșie, și de dorința ta, și de vină, și de faptul că l-ai căutat în mod magic. Cumva reușești să nu fugi, dar nici nu vrei să vezi de ce te temi. Deci ce doare?

Alma-Acum?

Mathilde Sophie- Aha…

Alma-Nimic. Chiar nimic. Sau…?

Mathilde Sophie– Sau?

Alma-Nimic…

Mathilde Sophie-Ce e cu trabucurile lui Crozs?

Alma-Pur și simplu m-am gândit la ele când am vorbit de Leviathan.

Mathilde Sophie-Când l-ai asociat pe Leviathan cu un șarpe imens mai exact?

Alma-Legenda zice că așa e Leviathan. Eu doar mi-am amintit. Crozs are penisul mare, de fapt așa cred. L-am văzut odată când i-am provocat o erecție în timpul unei discuții, una extrem de vizibilă prin pantaloni. Anaconda type. Erecția era vizibilă prin pantaloni, nu discuția.

Mathilde Sophie– M-am prins

Alma– Ha, ha. Ce a fost prima dată oul sau găina?

Mathilde Sophie- Mă întrebi pe mine, sau…

Alma- Nu, mă întreb pe mine. E vorba de fapt despre ce se întâmplă prima oară, oare? Creierul pierde echilibrul apoi mintea-i urmează calea și eu pierd coerența în discurs, sau mintea își pierde echilibrul și creierul pur și simplu se scurtcircuitează cumva adaptându-și căile neurologice necesare susținerii unei minți necoerente?

Mathilde Sophie- Aici cred că e mai simplu decât cu oul sau găina

Alma- Mintea! Dar contează și cum este construit creierul. Deci oul sau găină? Sau poate mai contează și cum am definit noi, oamenii, conceptul de minte, în fond vorbim de o realitate pe care nu o putem nega, toți o avem, dar nici nu suntem încă suficienti de evoluați cât să o putem înțelege în întregime.

Dar stai așa… știi ceva? E altceva de fapt la mine… e Leviathan, e drac, e șarpe mare, intră înăuntru, că se adună în el însuși.. și se scoate înafară, cum e sus e și jos.. cum e înăuntru este și afară, asta înseamna că e ceva mare din interiorul meu care evident mă face cumva înăuntru, și acest cumva mă defineșe cum sunt în înafară. Ceva mare și puternic, un vierme mare. Limbrici mari. Băi, să fie. Iar ??!!!

Da, iar aici!!! Iar limbrici !!! Iar greață.

Fuck you Freud!

Mathilde Sophie– Nu îți doreai tu să facem un copil? Păi.. e un proces…

Alma- … al facerii. Da este, și cum altfel să fiu aici cu tine decât ceea ce sunt deja, deci eu, o masochistă care tânjește după sadism. Auzi, dar te-ai gândit vreodată că poate mi-am inversat sadismul dinspre alții înspre mine, pentru că altfel nu pot să fiu, dincolo de pedeapsă că l-am omorât pe El. Iar suferința repetată a început să îmi placă în momentul în care a devenit singura sursă de trăiri sufletești, și-a fost singura alegere pe care o puteam face și care mă ținea cumva vie …un drum ce a dus inevitabil la masochism. Mi-am negat bucuria, mi-am neglijat sănătatea, mi-am rupt conexiunile cu cei dragi, am distrus tot ce era frumos, m-am expus pericolului în mod repetat, toate astea doar pentru a-mi provoca multă multă suferință mintală și fizică. Mult haos, mult dezechilibru, un iad. Dar am făcut-o pentru că știam că eu pot duce, iar dacă nu-mi îndreptam răutatea spre mine, ci o mențineam înafară … aș fi fost un mic Hitler. Și acum cred că aș fi. Doar că eu nu aș arde o rasă ci pe toți proștii de toate culorile.

Apropos de proști, mă uitam ieri pe Netflix la Chelsea că vorbea despre mișcarea #BlackLifesMatters, și am văzut un filmuleț în care un om alerga speriat de un polițist ce-l amenința cu pistolulul. Acel om alerga practic pentru viața lui, iar secundele când am realizat asta au fost extraordinar de… șocante, mai exact o combinație de șoc cu groază. Îmi venea să pun pauză ca să nu se întâmple o nenorocire. N-am făcut-o, s-a auzit o împușcătură și bărbatul fugărit a căzut în genunchi, s-a zbătut puțin, apoi dintr-o dată nimic. Era jos și.. nimic. Trăiam impresia că văd un filmuleț cu o partidă de vânătoare, doar că acum animalul vânat era un om. Ce mi se pare mie incredibil este că asta se întâmplă într-o societate teoretic avansată, evoluată, care-și pune problema să populeze altă planetă. Eu nu pot să înțeleg cum pot să fii atât de prost și atât de deștept în același timp. Americanii, ca societate mă refer. Na, uite o soluție pentru o lume mai bună. Nu-i ardem pe proști, dar îi trimitem pe Marte să o încălzească puțin. Că în fond dacă omenirea se pricepe bine la “ceva”, acest “ceva” este “cum să încălzim” o planetă. În ultima sută de ani am distrus Pământul, sincer cred că nu ne trebuie mai mult de atât nici să încălzim Marte. Câteva nave cu proști, le dăm niste petarde atomice… și se descurcă ei. În 2100 o să avem condiții să deschidem Starbucks pe Marte, și să călătorească în siguranță și mințile evoluate.

Mathilde Sophie- La o cafea..

Alma– Exact. Cu lapte și fără zahăr, cum ne place nouă.

Cât despre acele minți ignorante, multe.. prea multe prin omenire din păcate, în ultima perioadă m-am uitat peste evoluția noastră din perspectiva a 1000 de ani. Care crezi că-i primă concluzie certă, accesibilă primei și celei mai superficiale observații? Într-un mileniu omul s-a transformat from a killer to a better killer. Da, conștiința a evoluat, dar aceasta evoluție omul a pus-o mai mult în slujba distrugerii nu a umanității. Și nu înțeleg de ce? Ce anume tot ratăm să învățăm, ce rană evităm s-o vindecăm? Că în fond ambele ne caracterizează și binele nu doar răul, ambele ne aparțin și doar combinate ne definesc. Suntem și cel mai mare rău și cel mai mare bine. Suntem capabili de un bine la fel de minunat ca și răul perfect în care ne-am transformat. Important este să găsim “calea de mijloc”, asta-i măsura care i se cuvine omului, parcă așa propovăduiește Aristotel, nu? …

La dracu! Iar m-am pierdut fugind…..

Va urma…

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Comments

  1. Abia astept sa citesc mai mult!! 😍

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


5 + 9 =