Alma Madre (limbricii de pe acoperișul afumătorii- part.2)


29 Jul 2018

Alma- Unde eram înainte de toată pălăvrăgeala asta? (vezi prima parte aici)

Mathilde Sophie- La greață.

Alma-Deci, limbrici. Superb. Știu că infecțiile astea în copilărie îți pot afecta dezvoltarea sistemului nervos central, deci implicit mintea. Eu mi-amintesc că i-am avut, nu mi-e clar exact cum am scăpat de ei, parcă m-au dus și la doctor, însă cu siguranță m-au tratat cu rețeta populară… mult, mult, mult usturoi. Mă obligau să mănânc mult usturoi, și îmi interziceau laptele, grișul cu lapte, tăițeii cu lapte, tot ce-mi plăcea la nebunie. Doar eu cu mâncarea.. știi deja.. ne iubim.

Mi-au explicat că usturoiul îi dă în afară, cică limbricilor nu le place mirosul de usturoi… parcă o aud și acum pe bunica când zice asta, și pe urmă adăuga că laptele le place și îi ține înăuntru. Nu mă deranja că-mi dădeau usturoi dar mă enerva la culme că-mi interziceau să beau lapte, în special că bunicul a ținut vaci, și el aducea laptele. Iar când eram mică mergeam cu o cană la el exact atunci când îl mulgea și-mi turna puțin lapte cald direct din șuștar. E oala în care mulgea vaca, noi îi ziceam șuștar. Oricum, un lucru-i clar, când mă tratau de limbrici eu mâncam, mă rog beam, pe ascuns lapte. Nu rețin să fi avut vreun complice.. poate am avut, poate chiar bunicul dar poate asta e o dorință, pentru că, nu știu de ce, dar mi-l imaginez pe bunu’ strict în respectarea regulilor, deci nu mi-e clar. Mi-am fost sau nu complice? Sincer zic că.. habar nu am. Dar sigur mi-am dorit să-mi fie. Cert este că eu nu am respectat regula și pe ascuns beam lapte, gest care m-a făcut să mă simt extrem de vinovată că fac ceva rău, până într-o zi când m-am rugat tare la îngerașul meu să îmi facă burta să “pută rău” chiar dacă beau lapte, ca să plece limbricii.

Mathilde Sophie- La ce vârstă a fost asta?

Alma- Cred că aveam câțiva anișori, înainte de școală, nu eram mică mică.

Băi să fie..Ce chestie. ….

Da! Stai așa. Cumva… m-am vindecat. Da, așa e, cumva mi-au trecut, am scăpat de limbrici înainte de școală, și cel mai probabil eu atunci mi-am întărit serios credința că limbricii au plecat datorită rugăciunilor mele, pentru că regula impusă de tratament o încălcasem. Am găsit și întărit oarecum o modalitate magică de a încălca o regula și de a soluționa consecințele.. prin rugăciune. Îmi construisem astfel un fel magic de a rezolva problemele, o modalitate în care trebuie să apelez cu credință mare la forțele divine, prezente oricum puternic în “adevărurile” alor mei, și ale întregii comunități în care am crescut, un oraș mic, o comunitate ortodoxă puternic religioasă… Băi, ce chestie.

Evident metoda magică n-a mai funcționat când l-am omorât pe bunicul. Sau a funcționat doar pe jumătate. M-am rugat să moară, iar la vârsta de 10 ani știam deja că nu e “normal” să-ți dorești moarte cuiva, cu atât mai mult cuiva drag, deci încălcam nu doar interdicții interne omorându-mi un obiect al iubirii ci și externe. Rugăciunea mi-a fost ascultată. El a murit. Problema a fost că n-am putut să-l înviu, metoda magică nu m-a ajutat să-mi repar greșeală și să scap de suferință, iar tot ceea ce îmi dădea putere nu mai avea nici un sens, nu mai însemna nimic, din contră mă făcea să-mi fie frică de mine și de ce sunt capabilă să fiu și să fac. Ceva imens de rău, care durea îngrozitor. Știam asta pentru că și eu suportam consecințele dorințelor mele împlinite. Sufletul mi-era pustiu, iar golul ăsta atunci m-a rupt. Mai cred că mi-am întărit sentimentul de vinovăție și dorința de pedeapsă și asistând la suferința celorlalți din casă. După bunicul întreaga familie s-a dezecihilibrat cumva, iar călăul care a orchestrat distrugerea am fost eu. Dincolo de conștiința vinei, am fost îngrozită de capacitatea mea de a face rău. Atât de mare, atât de mult.

În pizda mă-sii de gândire magică. Na uite… uite cum și unde te înghite nevroza.

Mathilde Sophie- În ceruri?

Alma- Haha. Bună asta. Sună a… Woody Allen.

Mathilde Sophie- Eee.. avem chestii în comun

Alma- Corect, dar și părți care ne diferențieză. Noi ne iubim analiștii și nu-i schimbăm ca pe mobilă. Unde eram? În fine…

Auzi, dar dacă nu înțeleg un lucru înseamnă că nu mă doare?.. Da, ignoranții nu se simt prost că-s proști. Deci nu-i doare.

Mathilde Sophie– Oare?

Alma-Ei na, și ajungem la adevărul universal că … că… am uitat ce am vrut să zic.

Mathilde-Am ajuns de fapt la limbrici.

Alma– Și asta-i bună, punem egal între un adevăr universal și limbrici. Sau cel puțin în lumea mea. Dar stai așa…. dacă e universal, păi atunci… Practic… avem “limbrici” care ne indică un adevăr universal, adică dacă e universal înseamnă că e la toți, la toate ființele umane, sau cel puțin eu cred că este un adevăr universal cunoscut/trăit/whatever de toate ființele umane.

Mathilde Sophie- Tipic dezvoltării tuturor

Alma– Exact. Limbricii nu sunt ai tuturor, ci sunt ai mei. Sunt ai tuturor doar printr-o asociere cu altceva care duce la organul sexual masculin. Deci adevărul acesta din mine pe care încă nu îl cunosc, este ceva legat de unul din conflictele parcurse în prima copilărie, în stadiile sexualității primare pe care eu le consider universale, deci implicit și conflictele din ele. Urmând logica asta avem în față un conflict sexual, dar limbricii indică nu doar ceva universal, ci ceva specific mie, adică îmi arată ceva din adevărul universal al lumilor mele interioare care mă face să fiu ceea ce sunt și înafară. Are sens?

Mathilde Sophie– Pentru tine are?

Alma- Parcă. Eu din primele săptămâni de viață beau lapte de vacă, că mama nu m-a putut alăpta. Dar asta am vorbit în trecut, iar în povestea cu limbricii avem deja …vina. Vina n-o cunoști în primele luni de viață, e nevoie întâia oară să te separi, să înveți să iubești și pe altul nu doar pe tine, să distrugi ce iubești, să te simți vinovat, și să găsești o cale să repari ce ai distrus, să vrei să faci reparație. Vina mea era legată de ceva matern, dar nu de mama. Eu eram mai mare. Eu mai mare și eu vinovată. Simțeam din toată ființa mea.. vină. Mă urmărea, mă bântuia. Vinovată că nu-i ascult. Nu-mi dădeau deloc lapte, așa că îmi furam și eu câte o cană când și când. Ce vrei? Am plătit scump pentru ea. Cu vină. E grea.

Aaa!! Stai așa… ți-amintești de visul cu afumătoarea?

Mathilde Sophie– Visul cu mulți limbrici descriși de tine ca absurd de mari, ce se încolăceau pe acoperișul afumătorii?

Alma– Aha, ăsta-i visul. Locuiau acolo, de parcă acolo era casa lor, și era ciudat sentimentul care l-am trăit în vis când am conștientizat faptul că ei acolo stau. Adică era ca și cum… băi ce caută ăștia aici, atât de mulți, atât de mari ca șerpii dar sunt totuși limbrici, și se comportă ca la ei acasă, deși eu știam din realitate cum arată acoperișul afumătorii, doar l-am văzut de atâtea ori. Știam tot din realitate cum arată limbricii, pentru că acum mi-amintesc că în perioada când i-am eliminat mă uitam în oliță să-i văd. Și asta nu prea îi plăcea mamei. Adică nu-mi interzicea cu strictețe, doar zicea să nu mă mai uit “că-s urâți”. Dar na, eu cu curiozitatea mea evident că m-am uitat. În plus erau din mine, au fost înăuntru și i-am dat afară, trebuia să-i văd. Ca să-i știu. Erau “răi” și trebuia să-i elimim, dar erau ai mei, ieșiseră din mine. Cum să nu-i cunosc? Sau asta… măcar la început, apoi poate că mă uitam doar ca să nu-i fac pe plac mamei. Oricum în vis “ceva” a început să mă sperie după ce am înțeles că ei acolo stau, apoi a apărut tata și m-am trezit. M-am oprit la tata când ne-am uitat prima oară peste vis… dar cred că e mai mult decât tata, e primul tată. Eu atunci am avut doi tați. Și azi am doi tați vii, două mame vii, una moartă și doi tați morți. Plus fratele biologic, toți frații spirituali, și câteva surori, că nu le vreau pe toate.. E aglomeratie mare în Imago-ul meu. Așa pare. Fug?

Ce ziceam?

Mathilde Sophie- De limbrici, că i-ai văzut. Și primul tată.

Alma-Da, așa.. afumătoarea cu acoperișul plin de limbrici imenși ca niște șerpi mari, dar ei erau limbrici cu certitudine. Limbrici mari care îmi mănâncă mintea. Afumătoarea e clar ceva din bunicul, el a construit-o, el o folosea, creștea și porci, afuma cărnuri, slănină.. de astea. După ce a murit s-a ocupat tata de ea până acum recent, când au trecut și ei pe un regim alimentar mai sănătos, o dietă cu mai puține grăsimi, și cum nu mai afumă slănina.. cred că pentru altceva nu o folosesc. Deci afumătoare e un drum către bunicul, e ceva cu el.

Auzi…

Șarpele e implicat în cădere, căderea din rai, nu? Începutul vieții cu semnificație, începutul lui Eu sunt… Mărul din copacul cunoașterii. Na, uite ceva interesant… tata a plantat un măr cu câțiva ani în urmă, care de altfel a și crescut frumos, iar o parte din coroană îi este deasupra afumătorii. Și când îl ajut să strângă merele, eu sunt cea care se urcă pe scară să le adune pe cele căzute pe acoperișul afumătorii, și tot eu le culeg și pe cele de pe crengicile de deasupra ei. De obicei mănânc câteva mere cât timp fac asta. Îmi place acolo sus pe scară. Deci copacul meu biblic este afumătoarea. God damn it! Și iau mai mult de un măr al cunoașterii. Sunt o Eva nesătulă. De altfel copacul meu are și mai mulți șerpi, so.. let’s be fare.

Mathilde Sophie– Ai mulți de hrănit

Alma- True that. Aglomerație mare. La om însă viermele mănâncă și corpul fără viață, dar și pe ăla cu viață atunci când viermele este limbric. Viermele care consumă cadavrul, viermele care consumă mintea. Viermii de care mie mi-e greață.

Mathilde– Ca și de trabucurile lui Crozs. Parcă așa mi-ai spus în trecut…

Alma-Da, e drept. Mirosul lor are ceva groaznic. Fumul miroase ciudat și oarecum îmi apasă un buton ce automat mă face să simt dezgust, sau simțeam mai corect, că nu l-am văzut demult. Probabil îmi aminteau de fumul făcut de bunicul. Sau doar de afumătoare. În fond afumătoarea care are carne înăuntru e ca fel de uter nu? Iar bunicul intra îl el. Apropos, nu mai rețin exact momentul când am renunțat să beau lapte de vacă proaspăt muls. Cert este că în adolescență, deci după moartea lui, deja îmi provoca… ce crezi? Dezgust!!!! Același dezgust, nu doar la gust, ci și la miros, dar în schimb îmi plăcea să stau prin grajduri când ne vizitam rudele de la țară. Mi-era ok și cu alții pe lângă mine, dar mult mai bine când eram singură, să pot să miros bălegarul combinat cu fân fără să dau cuiva explicații, să citesc liniștită, deja începusem să citesc cărțile lui tata de prin biblioteca…

Și acum îmi place mirosul de fân, nu mă atrage mirosul de bălegar de exemplu, dar nici nu-mi displace ca altora. E oarecum un miros știut de mine, dar mirosul de fân mă atrage încă… și fermele îmi plac. Viața la țară este, în general, seducătoare pentru mine. Na, oricum sper să ne mutăm într-un an, deși e la țară.. dar nu prea. Poate o să fac eu să fie. Sau poate îmi construiesc un centru de consiliere relațională la o fermă de lavandă. Ce zici?

Mathilde Sophie-Eu îmi amintesc că ai mai vorbit de dezgust și în prezența amirului…

Alma-Da, prințul arab, prințul pe care l-am căutat toată viața și apoi am fugit de el. Știi că mi-a cumpărat o pereche de pantofi fără să îmi știe numărul. And guess what? Erau potriviți.. ca în Cenușăreasa. Dar tot l-am respins. Bine, eu nici nu-s prea Cinderella type, sunt mai degrabă Sheherezade type. Habar nu am dacă a înțeles asta despre mine, că poate vorba aia.. fugea și el de ceva matern exact ca mine, și e drept că nici nu l-am prea lăsat să mă cunoască. Dar, da, ai dreptate. Și cu el aveam momente când mi-era pur și simplu greață, însă spre deosebire de Crosz nu înțelegeam ce anume din el îmi provoacă asta. Era același dezgust, o senzație care apărea doar în anumite momente, și cred că era ceva legat de vocea lui. Și fața. Da fața. Acum realizez că are nasul ca bunicul, iar uneori, doar uneori și doar la anumite zâmbete mă dezgusta pur și simplu. Mi-era greață, simțeam senzația literalmente. O simțeam în biologic, în fiecare celulă, un soi aparte de dezgust. Se oprea dacă mă îndepărtam de sursă…. De fum, sau în cazul prințului.. de el. Odată declanșat dezgustul trebuia să nu-l mai văd ca să pot să îmi revin și să-mi treacă senzația. În schimb sexul a fost… oau. Și cumva atât de bun încât îmi dădea un soi de libertate ce nu o știam în mod normal, deși m-am culcat cu zeci de bărbați. Era puternic atât psihic dar și visceral cumva. Era dincolo de minte și de trup și le conținea totodată. Sau cel puțin la un nivel pe care până atunci nu-l mai simțisem. Cu el de altfel am fost pentru prima oară “nesătulă” de sex. Nu după sex, adică după act, ci exact cum am zis… de sexul cu el, actul odată început mă refer. Nu mai voiam să se termine. Exista preludiu în act, dar eu simțeam că pentru prima oară nu era nevoie, era ca și cum toată viața mea a fost un preludiu până la momentul ăsta. Deci voiam să îl simt îmi mine că era bun, și să-l păstrez cumva în mine. Doar asta conta, în rest la cât de ignorantă eram nici nu-mi păsa cumva de el, nu cred nici măcar că l-am văzut pe bune. La prinț mă refer acum…

Mathilde Sophie-Am înțeles..

Alma- În fine, concluzia este că: am făcut totuși sex cu bunicul… și fost bun. Nu am putut însă să trec de dezgust și prin această neputință mi-am refuzat teoretic un copil cu el, deci posibilitatea ca el să rămână în mine. Mi-am refuzat o iubire cu acest bărbat, nu? Și asta nu pentru că era bunicul, ci pentru că mi-am permis să-mi încalc propriile interdicții, și nu mai îmi respectam pedeapsa, iar o ‘relație” cu el, ar fi dus la nașterea de “limbrici” probabil, adică “ceva rău” ce trebuie evitat.

Stai așa… că se leagă. Mai devreme am zis despre…vină. Vina că nu respectam interdicția de a bea lapte, o vină grea pentru o dorință de mare însemnătate pentru mine, în fond nu aveam acces la ceea ce mă hrănea din primele zile de viață. Dorință mare, vină grea… schimb corect…

Pe urmă am găsit soluția de a scăpa de vină în puterea forțelor divine, la care poți apela prin credință și rugăciuni, și așa am scăpat de limbrici deși nu am respectat regula. Asta înseamnă și că puterea interdicțiilor în lumile mele interioare s-a relaxat cumva, sau că interdicțiile s-au construit pe un teren oarecum mlăștinos, nu solid. Practic, pot fi încălcate dacă repari consecințele, iar consecințele le poți repara prin rugăciune către forțele divine. Asta am înțeles cumva. În tablou avem limbricii, aceștia sunt ai mei, vorbesc despre dinamica mea psihică, dar duc spre un conflict universal. Limbricii ne duc spre o dorință, care era normală până a devenit interzisă, și pe care mi-am satisfăcut-o plătind la schimb cu vina. Reparația am făcut-o prin metoda magică, dar asta acum trece pe locul doi al discuției, și ne întoarceam la dinamică interdicție-încălcare-vină… Este.. e… e Oedip. Adevărul acuns din mine pe care trebuie să mi-l dezvălui este din conflictul timpului oedipian. Și are tot sensul din lume. L-am iubit pe bunicul și cel mai probabil l-am vrut. Cu siguranță l-am sedus, ce nepoată nu-și face bunicul să o iubească ca ochii din cap. Știi ceva? Era oarecum destinat să îl vreau pe el. În fond, el era unul din cei iubiți de cele două mame ale mele, mama și bunica, fiică-sa și nevastă-sa. Amândouă mai aveau o a două mare iubire, fratele meu, iar tata era un soi de completare…. Deci Oedipul meu are două obiecte principale ale dorinței, două linii oedipiene, una dată de bunicul alta dată de tată, iar fratele meu este inclus în amândouă.

Are sens?

Mathilde Sophie-Ca și copilași toți suntem mângăiați de mai mulți adulți, toți identificăm mai multe dorințe ale iubirii la mamele noastre, altele decât noi…

Alma-Bunicul.. cel mai probabil el a fost primul, deci el a fost cel puternic în Oedipul meu, prima iubire. Cel iubit întâia oară. Cel care, teoretic, ar fi trebuit să-mi fie primul ales. Dar l-am omorât… și n-am fost în stare să-l înviu. Dezgustul simțit cu prințul arab, cu care de altfel am trecut de o interdicție că doar am făcut sex, nu este repet legat de faptul că făceam sex cu bunicul, deci un lucru incestuos, imoral, ilegal and whatever, că eu mă relaxasem deja în privința “interdicțiilor sociale”, ci era dezgust, greață față de mine, care se construise pe frica că o să îi fac ceva rău și nu o să pot să repar, teamă combinată cu ideea că nu-mi respect pedeapsa impusă pentru distrugerea făcută, aceea de a nu mă mai apropia de prima iubire, apropiere care ar fi urmat să-mi provoace și “limbrici”. Pedeapsa mă ajuta să duc și conștiința vinei, că doar ținându-mă la o parte îmi făceam rău mie, dar mă ajuta să mă țin și în frâu și departe de rolul meu de femeie, rol ce implica nașterea, deci ceva rău din mine ce trebuia scos afară, adică limbricii. Am ales practic un soi de shut down față de tot ce însemn ca ființă umană, și m-am refugiat într-o lume imaginară construită după regulile mele magice.

Eu înainte să plece el găsisem metoda magică să gestionez culpabilitatea adusă de dorințele interzise de iubire. Dar el s-a dus, omorât tocmai de o astfel de dorință, și eu după el nu m-am mai atrenat pentru iubire, ci m-am dăruit suferinței. De aici îmi luam trăirile sufletești. Deci trebuia s-o îndur, iar când nu exista trebuia s-o provoc ca să am ce îndura.. Altfel nu aveam nimic care să mă facă să mă simt vie, și de orice bucurie trebuia să mă țin la o parte…

Era corect să fie gol în sufletul meu atâta vreme cât eu sărăcisem lumea de el, atât a mea cât și a celor dragi mie. Era o lume mai seacă afară, așa era corect să fie și înăuntru. Ceva din mine trebuia să se stingă pentru că și eu am omorât. Dinte pentru tine, ochi pentru ochi, iar când ucizi iubirea, este de la sine înțeles că trebuie să mori și tu pentru ea. Nu-i așa?

Mathilde Sophie– Matematică

Alma– Matematică?

Mathilde Sophie– Da. Matematică

Alma– Dar ce e matematică? Că sună ca vinetele mele..

Mathilde Sophie– Tot ce zici.. pare că faci matematică. Încerci să găsești ecuații, să pui lucrurile pe niște ecuații psihanalitice

Alma– Superb. Sunt tot nicăieri.

Mathilde Sophie– Ne oprim.

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 3 =