Cazul R.N- Elisabeth Severn- Experimentul radical al lui Sandor Ferenczi în psihanaliză (part.2)


06 Aug 2018

Analiza mutuală

Undeva în 1929-1930 Severn i-a cerut lui Ferenczi să o lase să îl analizeze și ea pe el. Chiar și cu eforturile lui supraomenești analiza ei stagna în ultimii doi ani. Ea i-a spus lui Ferenczi că el ascundea sentimente negative-ură și furie- față de ea, lucru care îi bloca ei analiza. Până când ea nu va analiza acele emoții negative ale lui, spunea ea, analiza va rămâne într-un impas. Ferenczi a rezistat acestor presiuni timp de un an, după care a fost de acord să se supună analizei ei.

Aflat pe canapea în ianuarie 1932, luna în care a început să scrie jurnalul clinic, Ferenczi a admis că ”am urât pacienta în ciuda prieteniei pe care o afișam”. Pregătit pentru ce era mai rău, el a fost surprins de reacția ei: „primul torent de afecte al pacientei (dorința de a muri, noțiuni legate de suicid, fuga) a fost urmat, în mod remarcabil, de un relativ progres în travaliul analitic: atenția devine mai liberă de fantasme exagerate. În mod curios, acest lucru a avut un efect de calmare asupra pacientei, care s-a simțit confirmată.

El s-a simțit umilit, temător și expus de autodezvăluirile lui, cu toate acestea s-a simțit intrigat de rezultatele pozitive: „Odată cu recunoașterea deschisă a limitărilor capacității mele, ea a început să descrească cererile către mine.. în sfârșit o găsesc mai puțin dezagreabilă acum. Interesul meu legat de materialul analitic și abilitatea mea de a-i face față-care păreau înainte paralizate- s-au îmbunătățit considerabil.”

De asemenea, el a descoperit că prin intermediul analizei cu el, Severn și-a întărit convingerea în realitatea propriilor ei traume. În ianuarie 1932 el a notat „primele progrese reale către câștigarea convingerii în veridicitatea evenimentelor traumatice au avut loc în conjuncție cu anumite fragmente emoționale ale analizei analistului„

Concluzionând, putem spune că prin analiza mutuală, Ferenczi a descoperit faptul că onestitatea-chiar recunoașterea deschisă a sentimentelor lui negative față de ea- i-au crescut acesteia încrederea, făcându-l pe el un analist mai bun și adâncind terapia. El a dedus faptul că relația reală între pacient și analist poate fi terapeutică și poate întări alianța. ”Cui i se poate atribui acest succes? Se întreabă el. Răspunsul: el însuși pentru că a riscat făcând acest experiment, dar în mod principal, desigur, pacienta care nu a încetat niciodată să lupte pentru drepturile ei ”

Chiar dacă acest experiment a adus progres analitic și a oferit nenumărate insighturi clinice, Ferenczi a decis cp există totuși un grad de risc în a se pune în mâinile unui pacient care nu este nepericulos. Fără a mai menționa, că mai existau și alte dificultăți practice. El a concluzionat că acest tip de analiză mutuală trebuie făcută ca o utimă soluție, „o analiză așa cum trebuie, făcută de un străin, fără nicio obligație este mai bună

Nu este clar din jurnalul lui cum s-a încheiat această analiză mutuală. În martie 1932 Severn l-a criticat pe Ferenczi pentru participarea lui cu jumătate de inimă în analiza intreprinsă de ea. După aceasta el a încercat să se reîntoarcă la o analiză tradițională. S-a dovedit a fi imposibil . În 2 octombrie 1932 în ultima lui scriere în jurnal, Ferenczi descurajat și obosit a scris: „O încercare de a continua analiza unilateral. Emoțional dispărut, analiză insipidă. Relație-distantă. Odată ce mutualitatea a fost încercată-analiza unilaterala nu mai este posibilă-nu mai este productivă.”

În final, prefigurând interesul viitor legat de aspectele relaționale ale analizei el se întreabă: „Acum întrebarea: trebuie ca fiecare caz să fie mutual? Și până unde?” Întrebarile lui legate de mutualitate aduc și o altă întrebare în prim plan: care a fost experiența lui Severn legată de această analiză mutuală? Și ca analistă a lui, care era viziunea ei legată de Ferenczi? Este suficient să spunem că ea nu doar l-a convins pe el de realitatea traumelor ei, dar ca analistă a lui l-a ajutat să descopere și l-a convins de existența propriilor lui traume. În jurnalul lui el a scris despre o izbucnire emoțională (durere, șoc, regret, lacrimi în ochi) ca un rezultat al unor fapte din copilărie și tinerețe, la care s-a ajuns prin reconstrucție ca o compensare a unei traume semnificative.

El a simțit că Severn l-a ajutat, prin intermediul analizei, să atingă straturi mai profunde ale psihicului său. De exemplu în 19 iulie 1932 el a scris ”insightul în propriul meu vid emoțional care a fost acoperit de supracompensare (o psihoză inconștientă refulată) a dus la un autodiagnostic de schizofrenie.„ Ambii credeau că prin analiza mutuală au descoperit consecințele traumelor lor infantile. El a scris in jurnalul său:

„Rezultatul combinat al celor două analize este rezumat de pacientă: Cea mai mare trauma a ta, Ferenczi, este distrugerea genitalității. A mea a fost mai severă: mi-am văzut viața distrusă de un criminal nebun; mintea mea distrusă de otrăvuri și minimalizări sugerate, corpul meu pângărit de cea mai urâtă mutilare, în cea mai nepotrivită perioadă, ostracizarea dintr-o societate în care nimeni nu vrea să mă creadă inocentă, în final, incidentul groaznic a ultimei experiențe de a fi omorâtă.”

În dialogul inconștientelor lor, așa cum el l-a numit, granițele dintre cei doi au fost estomapate și chiar șterse în unele momente: „este ca și cum două jumătăți s-au unit pentru a forma un suflet întreg” spunea el. În această confuzie analitică a limbilor, mutualitatea a scos în evidență chiar și cele mai adânci traume. El credea că acest lucru poate duce la un deznodământ terapeutic. A scris: „Ceea ce Severn a descoperit despre analist trebuie să o considere ca pe o reflectare distantă a propriilor ei suferințe și dacă acest lucru reusește, atunci dezintegrarea ei trecută și tendința ei de a proiecta nebunia vor fi de fapt inversate mutual.”

Acest experiment a fost paradoxal-pe de-o parte e o idee îndrăzneață, dar în același timp este posibil să fii fost o eroare clinică.

Rămâne o enigmă și poate fi privită din mai multe perpective. De exemplu Freud a scris că Ferenczi s-a simțit salvat de analiza făcută de Severn.

Pentru Ferenczi ea a avut succes acolo unde Freud a eșuat. Dar până la ce punct a căzut Ferenczi sub vraja ei? A fost el atât de împovărat de puterea ei și de patologia ei încât și-a pierdut detașarea clinică? Prin eșuarea ei de a interpreta și prin acceptarea cerinței ei, i-a subminat el analiza? În ce grad i-a influențat ea credința conform căreia propriile ei traume adânc înrădăcinate erau sursa suferinței lui psihice? În final se poate spune că pentru cei doi analiza reciprocă a fost în același timp și un succes și un eșec.

Finalul

Scrisorile pe care Elisabeth i le-a trimis fiicei ei sugerează că spre final cei doi au întâmpinat dificultăți. Spre toamna lui 1932, el era bolnav de anemie pernicioasă.

El a atribuit această boală surmenajului, dar și dezamăgirii cauzate de Freud. Severn se afla și ea într-o situație disperată. Nu mai avea bani, suferea de stări emoționale extreme ce au survenit ca reacție la retragerea lui Ferenczi pentru ca el să-și conserve sănătatea și așa șubrezită.

Ea suferea și din cauza faptului că credea că Ferenczi evita subiectul încheierii analizei ei și al iminentei plecări a ei din Budapesta. Confuzia ei a fost sporită de cerința lui Ferenczi ca ea să țină analiza făcută lui secretă.

În același timp ea a spus că își dorește ca ea să se declare vindecată de analiza lui.

La finalul lunii februarie 1933, ea și-a luat pentru ultima dată la revedere de la el și s-a urcat în trenul către Paris pentru a locui la fiica ei, care era balerină. Nu avea să îl mai vadă pe Ferenczi niciodată.

Atunci când a ajuns la Paris, era într-o stare psihică și fizică atât de gravă, încât Margaret i-a trimis o scrisoare de protest lui Ferenczi. Dar el era deja țintuit la pat și era prea slăbit ca să îi mai poată răspunde. În data de 22 mai 1933 el a murit la Budapesta.

După Ferenczi

Nu se știe ce impact a avut moartea lui asupra ei. În orice caz, pe la jumătatea lunii iunie, ea a fost suficient de puternică încât să plece la Londra unde și-a revenit și și-a reluat practica.

Cea de-a treia carte a ei „Descoperirea Selfului” începută în 1932 la Budapesta a fost publicată în 1933. Tonul cărții este lucid pentru un scriitor care a fost atât de tulburat de boala psihică. Ea încearcă să combine în această carte abordarea psihoterapeutică a ei timpurie cu influențe din propria ei analiză. Îl menționează de câteva ori pe Ferenczi și unele capitole pot fi văzute ca fiind caracterizate de unele din articolele lui. Ea își demonstrează solidaritatea cu opiniile lui. În interpretarea cazurilor ei, ea pune accent pe recunoașterea semnificației traumelor din copilărie și necesitatea de a le repeta în analiza ca o experiență emoțională corectivă.

Nu în mod surprinzător, comentariile ei legate de disociere și de personalitate multiplă au amprenta experienței directe.

Ea elimină influența fantasmei, spunând că anumite evenimente tulburătoare precum coșmarurile reflectă „lucruri uitate”-traume reale din trecut.

Chiar dacă pare determinată în a-și convinge cititorul de rolul exclusiv al realității externe în cadrul traumei psihice, ea nu poate să elimine cu totul fantasma din această ecuație.

„Vreau să fac o distincție între cele două tipuri de realități, admițând existența unei realități psihice”

Experiența m-a convis că pacientul nu inventează, ci spune întotdeauna adevărul, chiar dacă într-o formă distorsionată și mai tot timpul ceea ce spune este din cauza unei răni severe și specifice care i-a fost cauzată atunci când era tănăr și neajutorat”

Cartea ei a a avut un impact minor. Pe tot parcursul vieții ei s-a ținut la distanță de mediile psihanalitice, a călătorit între Anglia și SUA predând cursuri pe teme ca „Ce este rana psihică?„ ”Catharsisul mental-un mijloc de vindecare„

În 1939 pleacă în New York unde va rămâne până la finalul vieții ei.

Ea a rămas izolată profesional din cauza lipsei acreditărilor, istoriei ei legate de instabilitatea emoțională, dar și din cauza controversei legate de influența ei asupa lui Ferenczi.

În anii 1940 a scris ultima ei carte care a rămas nepublicată. A continuat să practice în NY până la moartea ei în 1959. Ea moare la vârsta de 79 de ani din cauza unei leucemii.

Severn în literatură

Elisabeth Severn face parte din categoria acelor pacienți care au avut o influență foarte mare la dezvoltarea psihanalizei. Până în prezent ea a fost o figură misterioasă în literatura psihanalitică.

1957 Clara Thomson, pacienta și elevă a lui Ferenczi îi scrie lui Erich Fromm: „În februarie 1933, Ferenczi a avut curajul să renunțe la o pacientă care l-a hărțuit ani de-a rândul. Elisabeth Severn este una dintre cele mai distructive femei pe care le cunosc și nu e nicio îndoială că Ferenczi de temea de ea”

1957 Ernest Jones: ”Vechiul meu prieten, Ferenczi, credea că este analizat cu succes prin mesaje transmise telepatic peste Atlantic de către o pacientă de-a lui, o femeie pe care Freud o numea „geniul malefic al lui Ferenczi”

M. Balint, analizand, elev și executor al testamentului lui Ferenczi: „A fost un experiment de mare amploare-probabil că primul de acest gen din istoria psihanalizei. Pacienta beneficia de cât timp dorea din partea lui Ferenczi”

„Unii analiști nu pot rezista tentației, în special dacă vine de la un pacient care merită”

„Pacienta, o femeie talentată, dar profund tulburată a beneficiat de o îmbunătățire considerabilă a stării ei, dar nu a putut fi considerată vindecată”.

Jeffrey Mason este persoana care o scoate din umbră pe Elisabeth Severn:

El scoate în evidență „rolul major pe care ea l-a avut în dezvoltarea ideilor lui Ferenczi”-întoarcerea lui la teoria traumei.

Mason susține că autodezvăluirile lui Ferenczi au determinat pacienții lui să înceapă să vorbească despre traumele lor reale din copilărie. Este posibil ca Elisabeth să fii fost prima persoana care să aprindă interesul lui Ferenczi pentru traumele reale.

Stanton scoate în evidență rolul ei in elaborarea teoriei lui legate de traumă și în dezvoltarea principiului relaxării. „A fost mai degrabă o influență reciprocă decât un proces unilateral dinspre Ferenczi spre Severn”

Bejamin Wolstein spune ca ea a avut un impact major în descoperirea contratransferuui, forțându-l pe Ferenczi să recunoască importanța clinică a acestuia. „Cazul RN este, după părerea mea, un caz de referință, un punct de cotitură major în evoluția psihanalizei. Își are locul lângă celelalte binecunoscute, dar eșuate cazuri din istoria psihanalizei-cazul lui Breuer, Anna O. și cazul lui Freud, Dora, toate trei psihoterapii, deși în legătură cu anumite aspecte clinice ele reprezintă niște eșecuri. Ele sunt puncte de referință pentru conceptele centrale ale psihanalizei contemporane. În cazul lui Anna O-teoria stării hipnoide, în cazul Dorei-transferul și în cazul RN contratransferul.”

Concluzii

Relația dintre cei doi a fost complexă și problematică. Încercările ei disperate de a-și recupera o identitate dintr-un self fragmentat de către unele întâmplări marcante din viața ei, l-au determinat pe Ferenczi să riște un experiment tehnic radical care a dat naștere descoperirii unui material care probabil că ar fi rămas indisponibil dacă era aplicată metoda clasică psihanalitică.

Insighturile ce au rezultat de aici au fost o primă sursă pentru teoria lui Ferenczi legată de dinamica traumei sexuale: șocul inițial, negarea (de către adult), identificarea cu agresorul, fragmentarea, amnezia și memoria corporală.

Cazul ei continuă să ofere insighturi semnificative legate de subiecte ce țin de teorie și de clinică, în legătură cu abuzul, regresia, disociația și personalitatea multiplă, ca și recuperarea traumei timpurii.

El a scos în evidență că este importantă nu doar amintirea, ci și retrăirea traumei în cadrul relației analitice. A subliniat importanța acestei relații și potențialul ei în a a produce schimbare. El s-a referit la importanța personalității analistului în terapie.

A subliniat ideea conform căreia rezistențele pacientului și stagnările în analiză pot fi dovezi ale existenței contratransferului.

A anticipat studiile ce au urmat referitoare la rolul subiectivității analistului și beneficiile și riscurile interpretării contratransferului și autodezvăluirilor.

La Congresul de la Wiesbarden în 1932 și-a prezentat lucrarea lui revoluționară ”Confuzia limbilor între adult și copil” ce conține unele idei relevate de travaliul lui analitic cu Elisabeth Severn.

El acuză psihanaliza că pune prea mare accent pe fantasmă, el afirmă că trauma sexuală este cauza principală a nevrozelor. Lucrarea i-a fost refuzată, nouă luni mai târziu el a murit.

Cum o putem privi pe Elisabeth astăzi? Așa cum Ferenczi însuși a remarcat, ea a fost o pacientă periculoasă, o persoană potențial distructivă, ale cărei cerințe psihologice fără îndoială că l-au consumat.

În retrospectivă se poate afirma că gradul lui de receptivitate la starea ei emoțională instabilă a fost probabil din punct de vedere clinic lipsită de înțelepciune, chiar naivă.

Este evident faptul ca i-a afectat starea lui mentală și echilibrul lui emoțional și fără îndoială că a contribuit la surmenajul lui.

În mod paradoxal Elisabeth era de asemenea o persoana puternică, intuitivă și un pacient care avea deja experiența clinică, era colega și profesoara lui. A fost catalizatorul unui număr de insighturi și inovații revoluționare. Ironic, ceea ce a spus Freud despre ea este corect. Ea a fost geniul malefic al lui Ferenczi

****Traducere de Andreea Silviana Becheanu

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 + 4 =