Autonomie vs. rușine și îndoială


30 Sep 2018

Când înfățişăm dezvoltarea persoanei umane şi crizele care îi corespund ca pe o serie de atitudini fundamentale alternative, cum ar fi încrederea şi neîncrederea, recurgem la termenul de „senzație“, deşi, precum „senzația de sănătate“ sau „senzația de rău zic“, asemenea „senzații“ se regăsesc la suprafață şi în adâncime, în conştiință şi în inconştient. Acestea reprezintă în acelaşi timp moduri de a experimenta accesibile introspecției, moduri de comportament observabile de către ceilalți şi stări interioare inconştiente ce pot fi determinate prin testare şi analiză. Este important să avem în vedere aceste trei dimensiuni pe măsură ce avansăm.

Atingerea maturității musculare creează condițiile pentru a experimenta două tipuri de modalități sociale simultane: a ține strâns şi a da drumul. Aşa cum se întâmplă cu toate aceste modalități, conflictele fundamentale dintre ele pot duce în cele din urmă la aşteptări şi atitudini fie ostile, fie benigne. Astfel, tendința de a ține strâns poate duce la o păstrare şi o obstrucționare crude şi destructive, sau se poate transforma într‐un model al grijii: a ține aproape şi a prețui. Tendința de a da drumul se poate transforma de asemenea într‐o descătuşare ostilă de forțe destructive, sau poate deveni o atitudine relaxată de „a lăsa să treacă“ sau „a lăsa să fie“.

În acest stadiu, controlul exterior trebuie aşadar să confere, în mod constant, siguranță. Copilul mic trebuie să ajungă să simtă că încrederea fundamentală în existență, care reprezintă lucrul cel mai de preț şi mai durabil care a supraviețuit crizelor de furie din stadiul oral, nu va pusă în pericol de această schimbare radicală a sa, de această bruscă dorință violentă de a putea alege, de a apropria imperativ şi de a elimina cu încăpățânare. El trebuie protejat cu fermitate împotriva potențialului anarhic ce ține de capacitatea sa de discriminare încă nedezvoltată, de inabilitatea sa de a reține şi de a da drumul cu discreție. Pe măsură ce mediul îl încurajează să „stea pe picioarele sale“, acesta trebuie să‐l ferească de experimentarea arbitrară şi lipsită de noimă a ruşinii şi a îndoielilor timpurii.

Acest din urmă pericol este cel pe care îl cunoaştem cel mai bine. Căci, atunci când copilul este privat de experimentarea treptată şi bine călăuzită a caracterului autonom al libertății de alegere (sau când această autonomie este redusă printr‐o pierdere inițială a încrederii), el va întoarce împotriva lui însuşi orice impuls de a discerne şi a manipula. Copilul se va automanipula şi va dezvolta o conştiință morală precoce. În loc să ia în posesie lucruri pentru a le testa printr‐o repetiție intenționată, el va deveni obsedat de propria sa repetitivitate. Printr‐o astfel de obsesivitate el învață, desigur, să pună din nou stăpânire pe mediu şi să obțină putere printr‐un control minuțios şi îndârjit atunci când nu există o reglare reciprocă extinsă. O asemenea victorie îndoielnică este modelul infantil pentru nevroza compulsivă. Este de asemenea şi originea infantilă a încercărilor ulterioare din viața adultă de a se conduce după litera, mai degrabă decât după spiritul normelor.

Ruşinea este o emoție insuficient studiată, deoarece în civilizația noastră este atât de timpuriu şi atât de uşor absorbită de vină. Ruşinea presupune expunerea completă şi conştiința faptului de a fi privit: pe scurt, starea de a fi mult prea conştient de sine. Cel în cauză este vizibil, dar nu este pregătit pentru a fi văzut. Acesta este şi motivul pentru care ruşinea este reprezentată în vise ca o situație în care suntem supuşi privirii într‐o stare de parțială goliciune, în haine de noapte, „cu pantalonii în vine“. Ruşinea este exprimată de timpuriu prin impulsul de a ne ascunde fața sau de a intra, pe loc, în pământ. Cred că aici este vorba în esență despre o furie întoarsă împotriva sinelui. Celui căruia îi este ruşine i‐ar plăcea să forțeze lumea să nu se uite la el, să nu observe faptul că este expus. I‐ar plăcea să distrugă ochii lumii. În schimb, el ajunge să‐şi dorească să fie invizibil. Această potențialitate este exploatată frecvent în cadrul metodei educative ce constă în provocarea ruşinii, care pare să fie metoda unică folosită de anumite popoare primitive. Ruşinea vizuală precede vina auditivă, care constă în sentimentul de a fi considerat rău pe care cineva îl poate experimenta atunci când este singur, când nimeni nu veghează şi când este linişte deplină — cu excepția „vocii“ Supraeului. Încercarea de a provoca ruşine exploatează sentimentul din ce în ce mai intens al copilului de a fi mic, sentiment care se poate dezvolta numai atunci când acesta începe să se ridice în picioare, ceea ce îi permite să observe comparativ valorile mărimii şi puterii.

Insistența asupra metodei de a provoca ruşine nu duce la o autentică bună‐cuviință, ci la o hotărâre secretă de a eluda regulile dictate de aceasta oricând o permite lipsa supravegherii — asta dacă nu se ajunge la o neruşinare sfidătoare, pe față. Există o baladă americană impresionantă în care, un criminal ce urmează să fie spânzurat sub ochii comunității, în loc să simtă că este pedepsit după cum merită, începe să‐i ocărască pe marto‐rii oculari, încheindu‐şi fiecare izbucnire de sfidare cu cuvintele „Blestemați să fie ochii voştri“. Atunci când ruşinea provocată depăşeşte limita suportabilului, mulți copii mici pot fi într‐o dispoziție cronică de a exprima sfidare în termeni similari (deşi nu posedă curajul sau cuvintele necesare pentru a o face). Ce vreau să spun prin intermediul acestei trimiteri sinistre este că puterea de a îndura a copilului, ca şi cea a adultului au o limită când vine vorba de cerința de a considera propria persoană, propriul corp şi propriile dorințe ca având un caracter rău şi murdar, iar credința în infailibilitatea celor care exprimă astfel de judecăți este de asemenea limitată. Copilul este uneori capabil să înțeleagă lucrurile invers şi să considere că singurul lucru rău este existența acestor persoane: norocul i se va schimba când ele vor dispărea sau când el va pleca de lângă ele.

Îndoiala este soră cu ruşinea. Experiența clinică mă face să cred că, în timp ce ruşinea depinde de conştiința faptului de a fi în picioare şi expus privirii, îndoiala are mult de‐a face cu conştiința de a avea o față şi un spate — şi în special un „dos“. Căci această zonă din spatele corpului, cu centrul agresivității şi al energiei libidinale în sfinctere şi în fese, nu poate fi văzută de copil, dar poate fi dominată de voința altora. „Dosul“ este continentul întunecat al micuțului, o zonă a corpului care poate fi dominată în chip magic şi efectiv invadată de către cei care pot pune în pericol capacitatea de autonomie a copilului şi care pot eticheta drept rele acele produse ale intestinelor care erau considerate în regulă în momentul evacuării. Acest sentiment fundamental de îndoială cu privire la ceea ce este lăsat în urmă este substratul pentru forme ulterioare, mai bine articulate verbal, de îndoială compulsivă. Aceasta îşi găseşte expresia adultă în fricile paranoice de persecutori ascunşi şi de persecuții secrete ce amenință din spate (şi dinăuntrul a ceea ce se află în spate).

Acest stadiu devine aşadar decisiv pentru raportul dintre iubire şi ură, cooperare şi îndărătnicie, libertate a exprimării de sine şi suprimare a acesteia. Din senzația sau sentimentul de autocontrol fără pierderea stimei de sine derivă un sentiment durabil de bunăvoință şi mândrie; din sentimentul de pierdere a autocontrolului şi al controlului exercitat din exterior derivă o înclinație statornică spre îndoială şi ruşine.

Dacă potențialitățile „negative“ ale stadiilor noastre vor părea exagerate în toate privințele în ochii unor cititori, trebuie să le reamintim acestora că acesta nu este doar rezultatul unei preocupări pentru datele clinice. Adulții, chiar şi cei aparent maturi şi care nu sunt nevrotici, manifestă o sensibilitate față de o posibilă „cădere în dizgrație“ ruşinoasă şi o frică de atacuri „pe la spate“, temeri care sunt nu numai profund iraționale şi în contrast cu informațiile de care dispun, dar care pot avea consecințe nefaste atunci când sentimente înrudite influențează, de pildă, politicile interrasiale şi internaționale.

Încrederea de bază a fost pusă în legătură cu instituția religiei. Nevoia permanentă a individului de a‐şi vedea voința confirmată şi delimitată în cadrul unei ordini adulte a lucrurilor, care reafirmă şi delimitează în acelaşi timp voința altora, îşi găseşte protecția instituțională în principiul legii și ordinii. În viața de zi cu zi, precum şi în înaltele curți de justiție — naționale şi internaționale — acest principiu atribuie fiecăruia privilegii şi limitări, obligații şi drepturi. Sentimentul îndreptățit de demnitate şi independență al adulților din jur îi creează copilului care posedă o voință bună o aşteptare sigură conform căreia tipul de autonomie cultivat în copilărie nu duce mai târziu la îndoială sau ruşine inadecvată. Astfel, sentimentul de autonomie cultivat în copilărie şi modificat odată cu înaintarea în vârstă serveşte la (şi este servit de) menținerea simțului dreptății în cadrul vieții economice şi politice.

***extrase din cartea “Copilărie și Societate”- autor Erik H. Erikson, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + 3 =