Inițiativă vs. culpabilitate


03 Oct 2018

În fiecare copil, indiferent de stadiul la care se află, există o nouă deschidere, miraculoasă şi viguroasă, care constituie o nouă speranță şi o nouă responsabilitate pentru toți. O astfel de deschidere este constituită de sentimentul şi calitatea atotcuprinzătoare a inițiativei. Criteriile pentru aceste sentimente şi calități sunt aceleaşi: o criză, care îl copleşeşte mai mult sau mai puțin cu ezitări şi temeri, se rezolvă prin faptul că copilul pare să „crească“ brusc, atât ca persoană, cât şi zic. Pare a mai vizibil „el însuşi“, mai iubitor, mai relaxat şi mai abil în judecată, mai activat şi mai activator. Este în posesia deplină a unui surplus de energie care îi permite să uite repede eşecurile şi să abordeze ceea ce pare dezirabil (chiar dacă pare de asemenea incert sau chiar periculos) cu o fermitate neabătută şi precisă. Inițiativa adaugă autonomiei calitatea de asumare, planificare şi „atacare“ a unei sarcini de dragul de a activ şi în mişcare, acolo unde caracterul voluntar fusese, cel mai adesea, exprimat prin acte de sfidare sau, în orice caz, de obținere a independenței prin protest.

Știu că acest cuvânt, „inițiativă“, are, pentru mulți, o conotație americană şi industrială. Cu toate acestea, inițiativa este o parte necesară a oricărui act, iar omul are nevoie de un simț al inițiativei pentru orice învață şi face, de la culesul fructelor până la un sistem antreprenorial.

Stadiul ambulatoriu şi cel al genitalității infantile adaugă la inventarul modalităților sociale de bază pe aceea de „a cuceri“, într‐o primă instanță în sensul de „a agăța“. Nu există vreun cuvânt mai simplu ori mai puternic pentru a descrie acest fapt, căci el sugerează plăcerea atacului şi a cuceririi. La băieți, accentul rămâne pe moduri falic‐intruzive; la fete, această „agățare“ se transformă fie în forme mai agresive de smulgere, fie în forma moderată de a încerca să se facă atrăgătoare şi plăcute.

Pericolul ce caracterizează acest stadiu este un sentiment de vină legat de scopurile intenționate şi actele inițiate în timpul exercitării exuberante a noilor puteri locomotorii şi mentale: actele de manipulare agresivă şi coerciție curând depăşesc capacitățile de execuție ale organismului şi minții, ceea ce va pune brusc capăt intenției inițiale. În timp ce autonomia se concentrează asupra menținerii la distanță a potențialilor rivali şi poate duce, din această cauză, la izbucniri violente îndreptate cel mai adesea împotriva intruziunilor fraților mai mici, inițiativa aduce cu sine rivalitatea anticipativă față de cei care au fost acolo primii şi care pot, în consecință, să fie mai bine echipați pentru a ocupa domeniul asupra căruia se îndreaptă inițiativa subiectului. Gelozia şi rivalitatea infantile, acele încercări amare şi esențialmente inutile de demarcare a unei sfere de privilegiu necontestat, ating acum apogeul într‐o luptă finală pentru ocuparea poziției de favorit al mamei; eşecul duce de obicei la resemnare, vină şi anxietate. Copilul se lasă în voia unor fantasme în care este un uriaş sau un tigru, însă în vise fuge îngrozit pentru a‐şi salva pielea. Acesta este, aşadar, stadiul „complexului castrării“, cel al temerii intensificate de a‐şi avea organele genitale (care sunt, acum, intens erotizate) rănite drept pedeapsă pentru fantasmele care însoțesc excitarea lor.

Sexualitatea infantilă şi tabuul incestului, complexul castrării şi Supraeul, toate acestea se unesc acum pentru a genera acea criză specific umană în cadrul căreia copilul trebuie să se reorienteze de la ataşamentul exclusiv, pregenital, față de părinții lui, către procesul lent de a deveni părinte şi purtător al tradiției. Acum are loc scindarea şi transformarea emoțională hotărâtoare, ruptura între potențiala glorie umană şi potențiala distrugere totală. De acum, copilul devine permanent divizat în sine. Fragmentele instinctuale care mai înainte au potențat creşterea corpului şi a minții sale de copil se împart acum într‐un set infantil, care perpetuează exuberanța potențialelor de creştere, precum şi un set parental, care sprijină şi creşte autoobservarea, autoghidarea şi autopedepsirea.

Problema este, încă o dată, una de reglementare reciprocă. Atunci când copilul, care este acum atât de pregătit pentru a se manipula pe sine, îşi poate dezvolta gradual un simț al responsabilității morale, atunci când poate dobândi o anumită înțelegere a instituțiilor, funcțiilor si rolurilor care îi permit o participare responsabilă, va simți o împlinire plăcută folosind unelte şi arme, jucându‐se cu jucării semnificative — şi având grijă de copii mai mici.

În mod firesc, setul parental este, la început, de natură infantilă: faptul că această conştiință morală umană rămâne parțial infantilă pe parcursul întregii vieți stă la baza tragediei umane. Supraeul copilului poate fi primitiv, crud şi să nu admită compromisuri, precum se poate observa în cazul copiilor care se supracontrolează şi se supraconstrâng până la autoanihilare; al celor care dezvoltă o supunere exagerată, mai literală decât aşteptările părintelui; sau al celor care dezvoltă regresii profunde şi resentimente durabile deoarece părinții înşişi nu par să se ridice la înălțimea conştiinței nou apărute. Unul din conflictele cele mai profunde în viață este ura pentru un părinte care a servit drept model şi garant al Supraeului, dar care (într‐un fel sau altul) a fost prins încercând să scape cu aceleaşi transgresiuni pe care copilul nu le mai poate accepta la el însuşi. Suspiciunea şi ambiguitatea care sunt puse laolaltă într‐un astfel de caz cu caracterul de tip totul sau nimic al Supraeului, acest organ al tradiției morale, fac din omul moral (în sensul de moralist) un mare pericol potențial pentru propriul său Eu — precum şi pentru al celorlalți.

În patologia adultului, prezența unui conflict rezidual legat de inițiativă se manifestă fie prin negare isterică, ce cauzează refularea dorinței sau abrogarea organului de execuție a acesteia prin paralizie, inhibiție sau impotență, fie prin acte ostentative cu rol de supracompensare, în cadrul cărora subiectul, de obicei speriat şi tentat să „lase capul în pământ“ ajunge totuşi să‐şi „pună pielea la bătaie“. La acest stadiu, apariția unei boli psihosomatice este de asemenea ceva obişnuit. E ca şi cum cultura îl împinge pe om să se autopromoveze atât de mult şi să se identifice într‐atât cu propria imagine promovată, încât doar o boală îl mai poate scăpa.

Și în acest caz, însă, nu trebuie să ne gândim doar la psihopatologia individuală, ci şi la întreaga cantitate de furie interioară care trebuie scufundată în adâncuri în acest stadiu, pe măsură ce unele dintre cele mai dragi speranțe şi cele mai sălbatice fantasme sunt refulate şi inhibate. Exagerata mulțumire de sine astfel rezultată — adesea principala răsplată a bunei purtări — poate mai târziu întoarsă împotriva celorlalți în forma cea mai intolerantă a unei persistente supravegheri moralizatoare, astfel încât încercarea de a inhiba inițiativa devine dominantă, mai degrabă decât aceea de a o ghida. Pe de altă parte, chiar şi inițiativa omului moral este capabilă să încalce acele granițe autoimpuse, permițându‐i acestuia să facă altora, pe tărâmul propriu sau pe al altuia, ceva ce nici nu ar face, nici nu ar tolera să se facă în propria sa casă.

Datorită potențialităților periculoase legate de copilăria îndelungată a omului, este bine să aruncăm o privire înapoi către schema care cuprinde stadiile vieții şi către posibilele modalități de a‐i ghida pe cei mai tineri membri ai speciei atunci când sunt tineri. Observăm, după cum ne dezvăluie această schemă, că nu există vreo altă perioadă în care copilul să fie mai dispus să învețe rapid şi avid, să devină mare în sensul de a împărtăşi obligații şi acțiuni, decât în această perioadă a dezvoltării sale. Este nerăbdător şi capabil să participe la acțiuni în mod cooperativ, să se asocieze cu alți copii cu scopul de a construi şi a face planuri şi este dornic să beneficieze de expertiza profesorilor şi să emuleze prototipuri ideale. Copilul rămâne, desigur, identificat cu părintele de acelaşi sex, dar pentru moment el caută acele oportunități în care identificarea prin muncă pare să promită un domeniu al inițiativei fără prea mult conflict infantil sau cu o doză redusă de culpă oedipiană, precum şi o identificare mai realistă, bazată pe spiritul de egalitate întâlnit prin înfăptuirea lucrurilor împreună cu alții. Stadiul „oedipian“ nu duce, oricum, doar la stabilirea opresivă a unui simț moral care restrânge orizontul permisivității, ci şi la stabilirea direcției către ceea ce este posibil şi tangibil, ceea ce permite ca visele copilăriei timpurii să fie ataşate scopurilor unei vieți adulte active. Astfel, instituțiile sociale oferă copiilor aflați la această vârstă un etos economic, sub forma unor adulți idealizați, recognoscibili prin uniformele şi prin funcțiile lor, care sunt suficient de fascinanți încât să înlocuiască eroii din cărțile cu poze sau din poveşti.

***extrase din cartea “Copilărie și Societate”- autor Erik H. Erikson, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 + 7 =