Generativitate vs. stagnare


28 Oct 2018

Generativitate – acest termen acoperă saltul evoluționist care a făcut din om animalul care instruieşte şi instituie, precum şi animalul care învață. Insistența la modă asupra dependenței dramatice a copiilor de adulți ne face adesea să uităm de dependența generației mai în vârstă de cea tânără. Omul matur are nevoie să fie de folos, iar maturitatea are nevoie de îndrumare, precum şi de încurajare pentru ceea ce a produs şi are nevoie de îngrijire.

Generativitatea este în esență preocuparea pentru crearea şi îndrumarea generației viitoare, cu toate că, uneori, datorită unor adversități sau unor talente deosebite şi autentice în alte domenii, acest impuls nu se aplică în cazul propriilor urmaşi. Într‐adevăr, conceptul de generativitate este menit să includă sinonime mai cunoscute cum ar fi acela de productivitate sau cel de creativitate, acestea neputând totuşi să îl înlocuiască.

Psihanalizei i‐a luat ceva vreme să realizeze că abilitatea individului de a se pierde pe sine în întâlnirea dintre corpuri şi minți duce la o expansiune progresivă a intereselor legate de Eu şi la o investire libidinală în ceea ce se generează. Generativitatea este astfel un stadiu esențial atât în dezvoltarea psihosexuală, cât şi în cea psihosocială. Atunci când o astfel de creştere eşuează complet, are loc o regresie la o nevoie obsesivă pentru pseudointimitate, asociată adesea cu un sentiment atotcuprinzător de stagnare şi sărăcire personală. Astfel, deseori indivizii încep să devină permisivi cu ei înşişi ca şi cum ar fi propriii copii — sau, în cazul cuplului, ca şi cum fiecare ar fi copilul celuilalt, copil singur la părinți; iar atunci când există condiții favorizante, o stare de invaliditate timpurie, de natură fizică sau psihologică, devine vehiculul unei griji excesive față de sine.

Cu toate acestea, simplul fapt de a avea sau chiar de a dori copii nu echivalează cu o „realizare“ a generativității. În realitate, anumiți părinți tineri par să sufere de o întârziere a abilității de a se dezvolta la acest stadiu. Putem găsi adesea o explicație pentru acest fapt în impresii din copilăria timpurie, în dragostea de sine excesivă bazată pe o personalitate care a investit mult în propriu parcurs şi, în sfârşit (iar aici ne întoarcem la origini), în lipsa unei anumite credințe, a unei „încrederi în specie“, care ar face din apariția unui copil un semn al încrederii în comunitate.

În ceea ce priveşte instituțiile care protejează şi întăresc generativitatea, putem spune doar că toate acestea codifică etica succesiunii generative. Chiar şi atunci când tradiția filosofică şi spirituală sugerează o renunțare la dreptul de a procrea sau de a produce, o asemenea întoarcere timpurie către „preocupări ultime“, ori de câte ori este instituită în cadrul unor mişcări monastice, încearcă să reglementeze în acelaşi timp atât raportul dintre renunțarea la acest drept şi Grija pentru creaturile lumeşti, cât şi pe acela dintre această renunțare şi Mila care ar trebui să transceandă lumea.

***extrase din cartea “Copilărie și Societate”- autor Erik H. Erikson, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 3 =