Katharina- o analiză de Sigmund Freud


25 Nov 2018

…am făcut o excursie în munții HoheTauern pentru ca să uit de medicină o bucată de timp și mai ales de nevroze. Aproape că reușisem lucrul acesta, când într-­o zi m-­am abătut de la strada principală ca să urc un deal situat mai într­-o parte, vestit pentru zarea pe care ți­-o deschide și pentru cabana lui bine întreținută. Apoi, ajuns sus, întărit și refăcut după obositoarea hoinăreală, m­-am așezat acolo, cu­fundat în contemplarea unei priveliști încântătoare, atât de dus pe gânduri încât mai întâi n-­am vrut să cred că este vorba despre mine, când am auzit întrebarea: „Domnul este doctor?“ Întrebarea însă mi-era adresată mie și venea de la o fată în vâr­stă cam de optsprezece ani. Avea o mină destul de posomorâtă, mă servise la masă. O auzisem pe cabanieră strigând­-o pe nu­mele de „Katharina“. După îmbrăcămintea și conduita ei, fata nu putea să fie servitoare, ci probabil fiica sau o rudă a ca­banierei.

Adunându-­mă din gânduri, am răspuns:
— Da, sunt doctor. De unde știți?
— V-­ați trecut în registrul vizitatorilor, și atunci m­-am gân­dit, dacă ați avea acum puțin timp… sunt bolnavă de nervi și chiar am fost odată la un doctor din L…, acela mi-­a și dat ceva, dar bine tot nu mi-­este.

Aici eram deci din nou în prezența nevrozelor, căci despre altceva nu putea fi vorba la fata voinică și robustă cu mină tristă. Mă interesa să aflu dacă nevrozele pot să prospere la altitudi­nea de peste 2 000 de metri, drept pentru care am continuat să întreb.

Redau conversația, înfiripată atunci între noi așa cum mi s­-a întipărit în memorie, și­-i las pacientei stilul.

— Așadar, de ce suferiți?

— Am așa nevoie de aer, nu totdeauna, dar uneori mă apucă așa de tare, încât mi­-e teamă că mă sufoc.

Deocamdată, asta nu suna nervos, dar imediat mi s-­a părut că aici trebuie să fie vorba doar de o denumire de înlocuire pentru o criză de angoasă. Din complexul senzorial al angoasei, ea evidenția nepotrivit elementul insuficienței respiratorii.

— Luați loc aici. Descrieți­-mi cum este deci așa o stare de „nevoie de aer“?

— Mă apucă brusc. Apoi se lasă mai întâi ca o apăsare pe ochi, capul mi­-atârnă așa de greu și-­mi vâjâie de nu mai pot și am amețeli de zic că mă prăbușesc, și apoi îmi strânge pieptul de nu mai pot să răsuflu.

— Și în gât nu simțiți nimic?
— Mă strânge de gât de parcă m­-aș sufoca!

— Și altminteri se mai întâmplă ceva în cap?
— Da, bate un ciocan să mi-­l crape.
— Da, și nu vă e frică deloc?
— Mi se pare mereu că acum trebuie să mor, și altminteri sunt curajoasă, mă duc peste tot singură, în pivniță și în jos peste tot dealul, dar dacă este așa o zi când am asta, atunci nu am curaj să mai merg undeva, mi se pare mereu că­-mi stă cineva în spate și sare îndată asupra mea.

Era într­-adevăr o criză de angoasă, și anume inițiată de sem­nele aurei isterice sau, mai bine zis, o criză isterică al cărei conținut era angoasa. Să nu fi fost prezent niciun alt conținut?

— Vă gândiți la ceva, totdeauna la același lucru, sau vedeți ceva în fața ochilor când aveți criza?

— Da, așa o față cumplită văd mereu, care­-mi aruncă niște priviri groaznice, de asta mi­-e frică atunci.

Aici se ivi poate o cale de a ajunge rapid la miezul problemei.

— Recunoașteți fața, vreau să spun, este o față pe care ați văzut­-o odată cu adevărat?

— Nu.
— Știți de unde vă vin crizele?
— Nu.
— Când le­-ați avut deci prima dată?
— Mai întâi acum doi ani, când încă eram cu mătușa pe celălalt deal, ea a avut mai înainte acolo cabana, acum suntem aici de un an și jumătate, dar starea asta face ce face și iar îmi vine.

Să fac aici o încercare de analiză? Hipnoza, ce­i drept, nu am îndrăznit s-­o transplantez la aceste altitudini, dar poate că reu­șesc în convorbirea simplă. A trebuit să mă gândesc bine, să ghicesc. La fete tinere constatasem așa de des angoasă ca efect al groazei care cuprinde o fire virgină când i se revelează pentru prima dată lumea sexualității.

Deci i-­am spus părerea mea:

— Dacă dumneavoastră nu știți, vreau să vă spun eu de unde cred că v­-ați ales cu crizele. Cândva, atunci cu doi ani în urmă, ați văzut sau ați auzit ceva care v-­a jenat foarte mult, ceva ce ați fi preferat să nu vedeți.

La care ea:

— Da, da, eu l­am surprins pe unchiul la fată, la Franziska, verișoara mea!

— Ce poveste e asta cu fata? Nu vreți să mi­-o spuneți?

— Da, unui doctor putem să-­i spunem totul. Deci știți, un­chiul, el era bărbatul mătușii mele pe care ați văzut­-o aici, avea atunci cu mătușa hanul de pe ***kogel, acum sunt despărțiți, și eu sunt de vină că sunt despărțiți, pentru că prin mine s­-a aflat că el trăiește cu Franziska.

— Dar cum ați ajuns la descoperirea asta?

— A fost așa. Odată, acum doi ani, au urcat până aici doi domni și au cerut să mănânce. Mătușa nu era acasă și Franziska, care a gătit totdeauna, n­-a fost de găsit nicăieri. Nici unchiul n­-a fost de găsit. Îl căutam peste tot, la un moment dat, puștiul, Alois, vărul meu, spune: „Pân’ la urmă, Franziska este la tata“.

La chestia asta am râs amândoi, dar nu ne­-am gândit la nimic rău. Ne ducem în camera în care locuia unchiul, camera este încuiată. Dar asta m-­a frapat. „Pe coridor este o fereastră, prin ea putem să ne uităm înăuntru în cameră“, spune Alois. Ne ducem pe coridor. Dar Alois nu vrea să se uite pe fereastră, zice că­-i e frică. Atunci, eu îi spun: „Tu, prostuțule, las’ că mă duc eu, mie nu mi­-e frică deloc“. Nu mă gândeam deloc la ceva rău. Mă uit înăuntru, camera era destul de întunecoasă, dar îi văd acolo pe unchiul și pe Franziska, și el stă culcat peste ea.

— Și apoi?

— Am plecat imediat de la fereastră, m­-am rezemat de pe­rete, am simțit lipsa de aer pe care de-­atunci o am, am leșinat, ceva mi s-­a lăsat greu pe ochi și capul a început să-­mi bubuie de lovituri de ciocan și să­-mi vâjâie.

— Chestia asta i-­ați spus-­o în aceeași zi mătușii?
— O nu, n-­am spus nimic.
— Păi, de ce sunteți așa de speriată că i­-ați găsit pe amândoi împreună? Ați înțeles oare ceva? V­-ați imaginat ce se întâmplă acolo?

— O nu, atunci n­-am înțeles absolut nimic, nu aveam decât șaisprezece ani. Nu știu de ce m-­am speriat așa de tare.

— Domnișoară Katharina, dacă ați putea să vă amintiți acum ce s-­a petrecut la data aceea în dumneavoastră, cum ați avut prima criză, ce ați gândit atunci, asta ar fi spre binele dumneavoastră.

— Da, dacă aș putea, m­-am speriat însă așa de tare, încât am uitat totul.

(Tradusă în limba „comunicării“ noastre „preliminare“ aceas­ta înseamnă: afectul creează el însuși stare hipnoidă ale cărei produse se află atunci în afara relațiilor asociative cu conștiința Eului.)

— Spuneți, domnișoară, capul pe care îl vedeți totdeauna când simțiți lipsa de aer este poate capul Franziskăi, așa cum l-­ați văzut atunci?

— O nu, acela nu a fost așa de îngrozitor, și apoi este un cap de bărbat.

— Sau poate al unchiului?

— Fața lui nu i­-am văzut­-o deloc așa de clar, era prea întu­neric în cameră și de ce ar fi trebuit el oare să facă atunci o mutră așa de groaznică?

— Aveți dreptate.

(Aici, drumul păru deci deodată barat. Poate se va găsi ceva în continuarea povestirii.)

— Și ce s-­a mai întâmplat apoi?

— Păi, cei doi trebuie să fi auzit zgomot. Au ieșit repede din cameră. Tot timpul mi-­a fost destul de rău, a trebuit să mă gân­desc mereu la chestia asta, apoi două zile mai târziu a fost duminică, a fost multă treabă de făcut, eu am muncit toată ziua și luni dimineața am avut din nou amețeli și am vomat și am rămas la pat și trei zile la rând am tot vomat.

Noi comparasem adesea simptomatologia isterică cu niște hieroglife pe care am ști să le citim după descoperirea unor texte bilingve. În acest alfabet, vărsătură înseamnă scârbă. I-­am spus deci:

— Dacă după trei zile ați vomat, cred eu, înseamnă că v-­a fost scârbă atunci când v­-ați uitat înăuntru în cameră.

— Da, mi­-o fi fost și scârbă, spune ea gânditoare. Dar de ce oare?

— Ați văzut poate vreo goliciune? Cum erau cele două per­soane din cameră?

— Era prea întuneric ca să se vadă ceva și ei erau amândoi îmbrăcați (cu haine). Da, dacă măcar aș ști de ce mi-­a fost scârbă atunci.

Ei bine, nici eu nu știam. Dar i-­am cerut să povestească mai departe ce-­și amintește, eu având certitudinea că își va aminti exact ceea ce­-mi trebuia mie pentru lămurirea cazului. Ea relatează acum că a pus-­o până la urmă la curent cu des­coperirea ei pe mătușă, pe care o găsea schimbată și pe care o bănuia că ascunde o taină, că după aceasta au existat scene foarte neplăcute între unchi și mătușă, că înșiși copiilor le-­a fost dat să audă lucruri care le­-au deschis ochii asupra unor aspecte și pe care ar fi fost mai bine să nu le audă, până ce mătușa s­a hotărât să preia împreună cu copiii ei și cu nepoata, cealaltă gospodărie aici și să-­l lase pe unchiul să rămână singur cu Franziska, rămasă între timp gravidă. Apoi, spre mirarea mea, ea lasă să se rupă firul relatării și începe să depene două șiruri de povești mai vechi, localizate în timp cu doi până la trei ani înainte de momentul traumatic. Primul șir se referă la prilejuri cu care același unchi o hărțuise sexual și pe ea când avea doar paisprezece ani. Katharina povestește că, o dată, într­-o iarnă, a făcut cu el o excursie în vale și că au înnoptat amândoi acolo la han. El a rămas să joace cărți și să bea într­-o odaie, ei i-­a fost somn și s-­a dus devreme în camera rezervată amândurora la etaj. Ea dormea iepurește când a venit el de jos, apoi ea adormi din nou și deodată se trezi și „simți trupul lui“ în pat, sări în sus, îi făcu reproșuri. „Ce tot faci, unchiule? De ce nu stai în patul dumitale?“ El încercă s­-o înduplece: „Hai, prostuțo, stai liniștită, tu nici nu știi ce bine e așa.“ „Mie nu-­mi place binele dumitale, nu lași omul nici măcar să doarmă.“ Ea rămâne în picioare la ușă, gata să fugă afară pe coridor, până ce el se lasă păgubaș și adoarme. Apoi, ea se culcă în patul ei și doarme până dimineața. Din maniera în care l-­a respins, relatată de ea, pare să rezulte că nu a perceput clar acest avans ca pe unul sexual; întrebată apoi dacă a știut ce intenție a avut el cu ea, a răspuns că la data aceea nu, că i­-a devenit clar mult mai târziu ce și cum. Mai spune că s­-a împotrivit pentru că nu­-i plăcea să fie deranjată în somn și „pentru că așa ceva nu se cuvenea“.

A trebuit să relatez detaliat această întâmplare, ea având o mare importanță pentru a le înțelege pe toate cele de mai târziu. Ea povestește apoi și alte momente pe care le-­a trăit ceva mai târziu, de pildă cum s­-a apărat din nou de unchi­l său, beat criță, tot într-­un han etc. La întrebarea mea dacă cu aceste prilejuri simte ceva asemănător cu lipsa de aer de mai târziu, ea răspun­de precis că de fiecare dată ceva o apasă pe ochi și pe piept, dar nu chiar așa de tare ca la descoperirea scenei cu unchiul și Franziska.

Imediat după depănarea acestui șir de amintiri, ea începe să povestească un al doilea în care este vorba de situații când a frapat­-o ceva dintre unchiul și Franziska. Cum o dată ea cu în­ treaga familie a petrecut, îmbrăcată, noaptea într­-un fânar și cum s­-a trezit brusc din cauza unui zgomot; i s­-a părut că unchiul, culcat între ea și Franziska, se mută într­o parte și Franziska tocmai se culcă. Cum altă dată ei au înnoptat la un han din satul N…, ea și unchiul într­-o cameră, Franziska alături, în alta. Noaptea, ea se trezi brusc și văzu la ușă o față albă și lungă, pe punctul de a apăsa pe clanță: „Hei, unchiule, dumneata ești? Ce vrei să faci la ușă?“ — „Stai liniștită, căutam și eu ceva.“ — „Se iese pe ușa cealaltă.“ — „Uite că m­-am rătăcit“ etc.

O întreb dacă atunci a avut vreo bănuială.

— Nu, nu mi­-am făcut idei, doar am observat și atât, dar mai departe nu mi­-a păsat deloc.

O întreb de asemenea dacă în aceste situații s-­a ales și cu angoasă. Ea crede că da, dar acum nu este așa de sigură de asta. După ce termină aceste două șiruri de amintiri, se oprește. Este ca transformată, fața suferindă, îmbufnată i s­-a înviorat, ochii arată prospețime, ea este ușurată și bine dispusă. Eu însă m­-am luminat între timp asupra cazului ei; ceea ce până la urmă mi-­a povestit aparent fără plan, îi explică de minune conduita la descoperirea scenei. Ea purta atunci cu sine două rânduri de trăiri pe care și le amintea, dar nu le înțelegea, nu le valorifica pentru o concluzie; la vederea împerecherii celor doi, ea a resta­bilit imediat legătura dintre impresia nouă și aceste două rân­duri de reminiscențe, a început să înțeleagă și în același timp să pareze. Apoi a urmat o scurtă perioadă de elaborare, „de incubație“, și după aceea au survenit simptomele conversiei, voma ca substitut pentru scârba morală și fizică. Cu aceasta, enigma s­-a rezolvat, Katharinei îi fusese scârbă nu de priveliș­tea împerecherii celor doi, ci de o amintire pe care i­-o trezise acea priveliște, și de fapt acest lucru nu putea să fie decât amin­tirea despre tentativa nocturnă când „a simțit trupul unchiului“.

Eu i­-am spus, așadar, după ce și-­a terminat spovedania:

— Acum știu deja ce ați gândit dumneavoastră atunci când v­-ați uitat înăuntru în cameră. V­ați zis: acum el îi face ei ceea ce a vrut să­-mi facă mie atunci noaptea și cu celelalte ocazii. V­-a fost scârbă pentru că v­-ați amintit de senzația pe care ați avut-­o când ați fost trezită noaptea și ați simțit trupului lui.

— Se prea poate să-­mi fi fost scârbă de treaba asta și să fi gândit atunci așa, răspunse ea.

— Spuneți­-mi exact, acum sunteți o fată matură și știți fel de fel de…

— Da, acum firește.

— Spuneți-­mi exact, ce ați simțit de fapt din trupul lui în noaptea aceea?

Ea nu dă însă un răspuns mai precis, zâmbește jenată și ca dusă pe gânduri, ca unul nevoit a recunoaște că acum s-­a ajuns la rădăcina lucrurilor, rădăcină despre care nu se mai pot spune multe. Pot să­-mi imaginez care a fost senzația de pipăit pe care ea a învățat mai târziu s­-o interpreteze; mina ei pare sa-̆­mi spună că ea presupune despre mine că îmi imaginez ceea ce trebuie, dar nu pot să pătrund mai departe în ea; îi datorez și așa recunoștință pentru faptul că este mult mai abordabilă decât doamnele pudice din practica mea urbană, pentru care toate naturalia sunt turpia.

Prin urmare, cazul ar fi lămurit; dar iată, halucinația care revine în momentul crizei, halucinația în legătură cu acel cap care o îngrozește, de unde vine aceasta? O întreb acum pe Katharina. Ca și când în această convorbire și­-ar fi lărgit și ea înțelegerea, răspunde prompt:

— Da, acum chiar știu, capul este capul unchiului meu, îl recunosc acum, dar nu e cel de atunci. Mai târziu, când au în­ceput toate certurile, pe unchiul l-­a apucat o furie absurdă contra mea; a spus mereu că eu sunt vinovată de toate; că dacă n-­aș fi trăncănit eu, nu s­ar fi ajuns niciodată la divorț; m-­a amenințat mereu că o să mi­-o facă el mie; când mă vedea de departe, i se schimonosea fața de furie și se năpustea cu mâna ridicată asupra mea. Eu fugeam mereu de el și am tras de fie­care dată cea mai mare spaimă că o să mă prindă undeva pe neașteptate. Fața pe care acum o văd mereu este fața lui, așa cum o avea el la furie.

Această informație îmi amintește că primul simptom de isterie, voma, a trecut, că a rămas criza de angoasă și s-­a umplut cu conținutul nou. Prin urmare, este vorba de o isterie în bună parte trecută prin faza de abreacție. Într-­adevăr, curând după aceea i-­a și comunicat mătușii descoperirea ei.

— I­-ați relatat mătușii și celelalte povești, cum v-­a hărțuit el?

— Da, nu imediat, ci mai târziu, când s­-a vorbit deja despre divorț. Atunci, mătușa a spus: Asta o păstrăm pentru noi, dacă ne face dificultăți la tribunal, atunci o spunem și pe asta.

Pot să înțeleg că tocmai din ultimul timp, când s-­au îngră­mădit scenele incitante din casă, când starea ei a încetat să mai trezească interesul mătușii care era acaparată complet de vrajbă, că tocmai din acest timp al îngrămădirii și retenției a rămas simbolul mnezic.

Sper că discuția cu mine i­-a făcut întru câtva bine fetei le­zate așa de timpuriu în sensibilitatea ei sexuală; eu nu am mai văzut­-o.

Epicriză

Nu pot să obiectez nimic dacă cineva vrea să vadă în acest istoric al bolii un caz de isterie, care este mai puțin analizat, cât soluționat prin ghicire. Bolnava, ce­i drept, a admis ca probabil tot ce am interpolat eu în relatarea ei; ea nu a fost în stare să le recunoască însă ca pe niște lucruri trăite. Cred că pentru aceasta ar fi fost nevoie de hipnoză. Dacă presupunem că am ghicit corect și acum încerc să reduc acest caz la schema unei isterii dobândite, așa cum ne­-a reieșit din cazul B, atunci se impune să comparăm cele două rânduri de întâmplări erotice cu niște momente traumatice, iar scena descoperirii acelei perechi cu un moment auxiliar. Asemănarea rezidă în aceea că în primele s-­a creat un conținut de conștiință care, exclus de la activitatea

de gândire a Eului, s-­a păstrat, în timp ce în ultima scenă o impresie nouă a forțat combinarea asociativă dintre acest grup situat deoparte și Eu. Pe de altă parte se găsesc și abateri care nu pot fi neglijate. Cauza izolării nu este voința Eului, ci ignoranța Eului care încă nu știe ce să facă cu niște experiențe sexuale. În această privință, cazul Katharinei este unul tipic; la analiza oricărei isterii întemeiate pe traume sexuale constatăm că impresii din perioada presexuală, rămase fără efect asupra copilului, primesc mai târziu ca amintire forță traumatică atunci când fecioara sau femeia începe să înțeleagă viața sexuală. Scindarea grupurilor psihice este, ca să spunem așa, un proces normal în dezvoltarea adolescenților, și este de înțeles că asimilarea ei mai târziu în Eu creează un prilej destul de des folosit pentru tulburări psihice. În plus, aș vrea să-­mi exprim în acest loc și îndoiala legată de chestiunea dacă clivajul conștiinței prin ignoranță este realmente diferit de cel prin respingere constantă, dacă nu posedă și adolescenții cunoștin­țe sexuale mult mai frecvent decât socotim noi și decât cred chiar ei că au.

O altă abatere din mecanismul psihic al acestui caz rezidă în aceea că scena descoperirii pe care noi am denumit­-o „auxi­liară“ merită în același timp și numele uneia „traumatice“. Ea acționează prin propriul ei conținut, nu doar prin trezirea trăi­rilor traumatice anterioare, ea combină caracterele unui moment „auxiliar“ și ale unuia traumatic. Eu nu văd însă în această coin­cidență un motiv de a renunța la o separație noțională căreia în alte cazuri îi corespunde și o separație temporală. O altă particularitate a cazului Katharina, cunoscută de altfel de multă vreme, se arată în aceea că producerea fenomenelor isterice, conversia, are loc nu imediat după traumă, ci după un interval de incubație. Pentru acest interval, Charcot prefera denumirea de „perioadă a elaborării psihice“.

Angoasa de care suferă Katharina în crizele ei este una isterică, adică o reproducere a acelei angoase care apărea la oricare dintre traumele sexuale. Eu omit aici lămurirea faptului constatat de mine într-­un număr de cazuri neobișnuit de mare ca producându­-se periodic, că la persoane virgine presimțirea unor relații sexuale provoacă un afect de angoasă.

*** o analiză de Sigmund Freud în Studii despre Isterie- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 + 9 =