Copiii religioși au probleme în a distinge realitatea de ficțiune


12 Mar 2019

Sincer.. nu sunt deloc surprinsă de rezultatele acestui studiu, dar aplaud realizarea cercetării. O să închei articolul cu un mic citat din Melanie Klein, care ne amintește de alt efect al expunerii la ideile religioase încă de la vârste fragede, și anume posibilitatea instalării unei inhibiții intelectuale…

Lectură cu sens să aveți 🙂

Un studiu condus de Kathleen H. Corriveau de la Universitatea din Boston a examinat modul în care expunerea religioasă afectează capacitatea unui copil de a distinge între fapte și ficțiune. Cercetarea a descoperit că expunerea religioasă la o vârstă fragedă are un efect surprinzător: îi face pe copii mai puțin capabili să facă diferența între realitate și fantezie.

Cercetătorii au prezentat trei tipuri diferite de povestiri – religioase, fantastice și realiste – unor copii de 5 și 6 ani. Copiii religioși au fost împărțiți în trei grupuri: copii expuși la religia creștină, care sunt duși des la biserică și frecventează școli publice, copii care nu merg frecvent la biserică dar sunt înscriși la o școală parohială, și copii care merg frecvent la biserică și sunt înscriși la școli parohiale. Al patrulea grup de copii a fost construit din micuți ce nu au fost duși des la biserică, sunt înscriși în școli publice, deci nu au fost expuși la religie nici în școală nici la biserică. Scopul principal al cercetării a fost acela de a afla dacă expunerea religioasă ar afecta capacitatea copilului de a identifica dacă personajul principal din fiecare poveste era real sau fantasmat.

Studiul a constatat că copiii care au frecventat biserica și/sau au fost înscriși într-o școală parohială au avut o dificultate mai mare în a diferenția între fapte și ficțiune în comparație cu copiii nereligioși. “Rezultatele sugerează că expunerea la ideile religioase are un impact puternic asupra capacității copiilor de a diferenția între realitate și ficțiune, nu doar în povestirile religioase ci și în povestiri fantastice”-au concluzionat cercetătorii.

Cel mai suprinzător aspect al studiului a relevat cum educația copiilor a afectat modul în care ei au apreciat personajul principal din poveștile fantastice. Poveștile au inclus evenimente marcate de magie dar și lipsite de magie, dar care în mod normal ar fi imposibile. Copilașii nereligioși au recunoscut cu mai mare lejeritate personajele ca fiind inventate, produsul fanteziei, în timp ce copilașii religioși aveau tendința să le identifice ca personaje reale. Citește articolul complet aici

Ideea unei zeități invizibile, omnipotente și omnisciente este copleșitoare pentru copil, mai ales că două lucruri îi favorizează în mod marcant forța eficace. Primul este nevoia înnăscută de autoritate. (…) Întrucât copilul repetă dezvoltarea omenirii, această idee a divinității vine în sprijinul nevoii sale de autoritate. Însă și sentimentul înnăscut de omnipotență “credința în omnipotența gândirii”, care, așa cum am aflat de la Freud și Ferenczi, are rădăcini atât de adânci și, ca urmare, este permanentă la om, sentimentul propriei omnipotențe, primește cu brațele deschise ideea de Dumnezeu. Propriul sentiment al omnipotenței îl determină pe copil să presupună că aceeași omnipotență este valabilă și pentru mediul lui. Prin urmare, ideea de Dumnezeu, care înzestrează autoritatea cu omnipotența cea mai deplină, vine în întâmpinarea sentimentului de omnipotență al copilului, ajutând la consolidarea acestui sentiment și, totodată, la preîntâmpinarea declinului lui. Știm că în această privință este important complexul parental și că maniera în care sentimentul omnipotenței este întărit sau distrus de prima afecțiune serioasă a copilului îi determină dezvoltarea ca optimist sau pesimist, precum și spiritul întreprinzător sau scepticismul anormal de limitator al mentalității lui. Pentru ca rezultatul dezvoltării să nu fie gândirea utopică și fantasmatică fără limite, ci optimismul, gândirea trebuie să administreze o corecție la momentul oportun. “Puternica inhibiție religioasă a gândirii”- cum o numește Freud, împiedică corectarea fundamentală a sentimentului omnipotenței de către gândire, la momentul oportun. Dezvoltarea deplină a principiului realității ca gândire științifică depinde însă în mod intim de aventurarea timpurie a copilului în demersul de a decide între principiul realității și principiul plăcerii, demers pe care trebuie să-l inteprindă singur. Dacă acest proces de decizie este realizat cu succes, sentimentul omnipotenței va fi plasat pe o anumită bază a compromisului în ce privește gândirea, iar dorința și fantasma vor fi recunoscute ca aparținând acestui sentiment, în timp ce principiul realității va guverna în sfera gândirii și a faptelor dovedite. Ideea de Dumnezeu joacă însă în rolul unui foarte mare aliat al sentimentului omnipotenței, aliat aproape invincibil, fiindcă mintea copilului.. nu îndrăznește nici măcar o luptă sau o îndoială la adresa ei. Faptul că mintea poate eventual să învingă ulterior, la un moment dat chiar și această limitare—deși mulți gânditori și oameni de știință n-au depășit niciodată această barieră și, ca urmare, munca lor s-a oprit la ea—nu anulează totuși vătămarea produsă -Melanie Klein

**articolul despre studiu reprezintă o preluare parțială de pe themindunleashed.com

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 8 =