Când apare copilul- Francoise Dolto (part.1)


26 Mar 2019

Există întotdeauna un motiv

-Françoise Dolto, sunteți psihanalist; cu toate acestea, nu e vorba să dați aici consultații personale. Sunteți de aceeași părere?

-Bineînțeles, și, cu toate cã sunt psihanalist, cum bine spuneați, sper cã am și bun simț și cã aș putea sã-i ajut pe pãrinții ce au probleme, acel gen de probleme ce preced, la copii, perturbãri mai grave care îi vor determina sã consulte mai târziu medicii; mai precis, psihiatrii. Existã multe lucruri, aparent banale, pe care pãrinții nu le iau la început în serios; de altfel nici medicii. Pãrinții știu doar cã ceva nu merge: copilul lor s-a schimbat. Ei ar vrea sã afle cum sã procedeze și, de cele mai multe ori, ar putea gãsi singuri soluția dacã s-ar gândi puțin. Asta aș vrea eu: sã-i ajut sã gândeascã.

Într-adevãr, e mai ușor sã previi decât sã vindeci. Pe de altã parte, nu e întotdeauna vorba de drame: sosirea pe lume a unui copil este și un prilej de bucurie și de fericire. Cu o condiție: sã-i înțelegi pe copii! Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa.

În general, pãrinții îi așteaptã cu bucurie. Dar, iatã, așteptați un copil și, de fapt, vine un bãiat sau o fatã. Ai fi vrut fatã, și e bãiat; vroiai bãiat și e fatã… În plus, într-o familie nu sunt numai pãrinții. Existã și bunicii și, mai ales, frații mai mari. Un asemenea eveniment – apariția unui nou-nãscut – este o micã dramã pentru mulți dintre copiii mai mari din familie. Ar trebui chiar sã spun cã, dacã nu apare gelozia între, sã zicem, optsprezece luni și patru ani, e un semn foarte rãu: copilul mai mare trebuie sã fie gelos deoarece e confruntat cu o problemã; pentru prima datã vede cã toatã lumea admirã pe cineva mai tânãr decât el: „Deci trebuie «sã faci pe bebelușul» ca sã fii admirat?“ Pânã atunci credea cã va fi apreciat doar dacã va crește mare, o fatã sau un bãiat mare.

Socotesc cã trebuie sã-i ajutãm pe pãrinți încã din momentul în care apare copilul, pentru cã totul devine mai complicat în lunile urmãtoare.

-Vorbeați despre bun simț. Este foate adevãrat cã, uneori, puțin bun simț te ajutã sã descurci o situație care, la început, pare foarte încâlcitã și dramaticã. Nu am putea face mai clare aceste lucruri printr-un exemplu?

-Trebuie sã știm cã un copil care are o reacție neașteptatã are întotdeauna un motiv. Se vorbește despre capriciile copilului: capriciile se instaleazã pentru cã le numim capricii. În fond, când un copil are brusc o reacție neașteptatã, care pune în încurcãturã pe toatã lumea, noi trebuie sã înțelegem ce se întâmplã. Un copil se oprește pe stradã, nu mai vrea sã meargã mai departe: poate nu-i plac pantofii pe care îi are; poate nu vrea sã meargã pe acolo; poate se merge prea repede și, poate, ar trebui sã mai meargã cu cãruciorul, în timp ce noi credem cã e destul de mare ca sã meargã deja pe jos: „A petrecut o vacanțã frumoasã, se ține foarte bine pe picioare…“ Dar nu e adevãrat! Vãzându-se în același loc dupã vacanțã el vrea, ca înainte, sã meargã cu cãruciorul. Nu va mai dura mult. Dupã pãrerea mea, capriciile apar dintr-o lipsã de înțelegere a copilului: el nu se mai înțelege pentru cã adultul nu-l mai înțelege. Aceasta este o problemã de bun simț! Și câți copii nu am vãzut eu care au început sã aibe capricii? Este cazul oricãrui copil vioi și inteligent care vrea sã explice ce simte sau ce dorește și care nu știe cum sã facã: atunci devine recalcitrant, protesteazã, urlã și… urlã și pãrinții la el. Nu așa trebuie procedat. Ci încercând sã-l înțelegi, spunându-ți: „Existã un motiv. Nu înțeleg, dar sã ne gândim!“ și, mai ales, sã nu faci imediat o dramã din asta.

Vezi, noi te așteptam (și iatã, copilul a sosit)

….și iatã copilul a sosit. Pãrinții își pun o mulțime de întrebãri: Trebuie sã-i vorbim pe limba lui? Sau trebuie sã-l considerãm un mic adult? Trebuie sã-l izolãm? Copilul trebuie ținut într-un fel de gãoace, fãrã zgomot și fãrã muzicã etc.? Trebuie pus deoparte când vin prietenii în vizitã?

-Spuneți: „Copilul trebuie pus deoparte…“ ca și cum ar fi un obiect!

-Probabil cã nu sunt prea departe de adevãr atunci când spun cã unii pãrinți își considerã copilul un fel de obiect.

….altãdatã, toatã lumea trãia în aceeași camerã, singura care era încãlzitã, iar pãtuțul era tot acolo. Acești copii ajungeau sã fie mult mai sociabili decât copiii de astãzi, care sunt prea protejați de zgomotul vieții de familie. Nu trebuie sã uitãm cã in utero, copilul participã la viața mamei și aude și vocea tatãlui. In utero, el aude. Audiția este perfectã. În special spre sfârșitul sarcinii aude tot. Iar apoi, dintr-o datã, la naștere, aude zgomote puternice. Atunci simte nevoia sã audã imediat vocea modulatã a mamei sale, pe care o recunoaște, precum și vocea tatãlui. Cred cã primele vorbe pe care i le spune mama, ținându-l în brațe, sunt foarte importante….

Ce înseamnã sã fii „drept“? (Enervãri și capricii)

-O mamã ne spune cã, de când s-a nãscut primul ei copil, este convinsã de necesitatea de a asculta, de a înțelege, de a dialoga. Cu toate acestea, ne scrie: „Viața nu e simplã. Existã situații când, datoritã oboselii, enervãrii, sunt înclinatã sã-mi pierd auto-controlul în fața copilului.“ și iatã întrebarea ei: „Credeți cã aceste momente de lipsã de control, prin care trece orice mamã, sunt dãunãtoare pentru copil?“

Se pune, în primul rând, aici, problema firii mamei; ea nu o sã-și schimbe firea o datã cu apariția copilului. Dacã uneori un copil își enerveazã mama, ea trebuie sã-i spunã: „Vezi, azi sunt nervoasã.“ Copilul va înțelege; foarte repede, el va intui ce se întâmplã. Dupã un moment de furie, trebuie sã i se spunã: „Vezi, m-am enervat.“ Dar dupã aceea, în nici un caz nu trebuie sã fie sãrutat pentru a face uitat momentul neplãcut; trebuie sã îi vorbeascã pe un ton mai potolit și sã râdã împreunã. În nici un caz, nu trebuie fãcut singurul rãspunzãtor de o enervare care vine din partea mamei. Sãrutul nu ar servi la nimic; copilul nu va înțelege o bruscare urmatã de un sãrut. Vorba este întotdeauna preferabilã ieșirilor, fie de furie, fie de tandrețe, care sunt caracteristice mai degrabã animalelor decât omului.

-O altã întrebare a aceleiași mame: „Credeți cã o mamã care a greșit și care acceptã sã-i arate copilului cã a greșit, câștigã în ochii lui?“ Ea se întreabã deci cum o va judeca propriul copil.

-Pentru copil, a priori, tot ce face mama lui e bine. Cu toate acestea, mama nu trebuie sã se mire dacã, pe la doi-trei ani și copilul ei se va enerva uneori și va spune lucruri neplãcute. Ea va râde și îi va spune: „Ia uite, și tu te enervezi câteodatã, ca mine!“

-Deci nu considerați cã e o greșealã ca un adult sã-și recunoascã în fața copilului enervarea care îl cuprinde uneori?

-Defel. Nu e nevoie sã-i spunã: „Am greșit“, ci: „M-am enervat“; mama poate sã adauge „scuzã-mã“, copilul nu așteaptã decât sã-și scuze întotdeauna pãrinții.

-Am primit, pe aceastã temã, o mãrturie, în egalã mãsurã umoristicã și profundã. Vã scrie o mamã: „Am un fiu care are acum treisprezece ani; când avea cinci sau șase ani, cum îl certam pentru vreo prostie, începea sã râdã în hohote. Eu eram, bineînțeles, în culmea furiei. L-aș fi rupt în bucãți. Dar, dupã un timp, m-am calmat. Ne-am așezat pe pat. L-am întrebat de ce a început sã râdã în hohote. Mi-a spus: «Mamã, dacã te-ai putea vedea când ești furioasã, ai râde cel mai tare…» (…) De fapt, cred cã nu arãtãm prea grozav, când ne dãm în halul acesta în spectacol. De aceea, acum când are treisprezece ani, când vreau sã-l cert îi spun: «Hai cu mine, e cazul sã mergem în fața oglinzii», și furia scade. Râdem amândoi…“

-Au reușit sã introducã umorul în tensiunea dintre ei. E foarte bine. De fapt, acest copil și-a ajutat mama sã-și depãșeascã furiile.

Despre curãțenie

-De data aceasta, am în fațã o mãrturie. Voi rezuma aceastã lungã scrisoare, care vine din partea unei mame cu cinci copii. Cel mare are zece ani, iar ultimul, douãzeci și cinci de luni. Problema este, de fapt, cum învațã copiii sã nu facã pe ei. Prin cei cinci copii, aceastã mamã a fãcut cinci experiențe diferite, și anume: cu primul a fost foarte insistentã, l-a dus mereu la olițã și l-a certat când fãcea pe el sau nu voia sã se așeze pe olițã. Cu al doilea…

-Da, dar de la ce vârstã? Nu spune?
-Ba da, cred cã da. Dar ca sã vedem va trebui sã citim scrisoarea pe îndelete.
-Ne intereseazã mai ales cel mare, deoarece urmãtorii sunt educați prin identificare.
-Am gãsit! „Am cinci copii, destul de apropiați ca vârstã, cel mare are zece ani, iar ultimul douãzeci și cinci de luni. Între primii doi e o diferențã de un an. Ca multe alte mame, eram dornicã sã-mi vãd primul bãiat cât mai repede curat, mai ales cã surioara lui a venit pe lume imediat dupã el. Așa cã m-am încãpãțânat sã-l pun pe olițã cât de des am putut, câteodatã din orã în orã, certându-l și când nu fãcea nimic și când fãcea pe el. Dupã un an de eforturi, am reușit; fix la doi ani, ziua, și la doi ani și jumãtate, noaptea. Deci, nu am de ce sã fiu mândrã“, spune ea. Asta a fost cu primul copil. Pe urmã, a inversat puțin sistemul. Îl punea pe olițã, dar nu-l mai certa pe copil, sau îl certa, dar nu-l mai punea pe olițã etc. și așa pânã la ultimul, al cincilea, pe care l-a lãsat în pace: nu l-a pus deloc pe olițã. Concluzia ei este urmãtoarea: toți copiii au încetat sã mai facã pe ei ziua la doi ani, și noaptea, la doi ani și jumãtate. Este foarte amuzant și instructiv, îi mulțumim acestei mame pentru mãrturia ei. Tot ea adaugã: „Nu cred cã meritã sã te strãduiești atâta ca sã nu mai facã pe el.“
-Aceste mãrturii vor consola, cu siguranțã, multe mame care își fac atâta sânge rãu pentru copilul lor, care încã mai face pe el. Trebuie sã spun, de asemenea, cã aceastã mamã a avut noroc cã primul ei copil n-a mai fãcut pipi în pat, deoarece a început sã-l învețe prea repede cu olița. Doar în jurul vârstei de doi ani, din momentul în care copilul este în stare sã urce și sã coboare singur pe o scarã…. pânã la ultima treaptã de care se prinde cu mâinile, doar atunci sistemul sãu nervos este dezvoltat suficient pentru ca el sã poatã, dacã este atent, sã-și controleze reflexele sfincteriene. Înainte, e prea devreme. Aceastã mamã a avut un al doilea copil dupã un an; cred cã cel mare a resimțit ca pe ceva foarte plãcut interesul pe care mama sa l-a arãtat pentru fundulețul lui; în felul acesta, îi acorda o atenție deosebitã. Cred cã, fãrã sã-și dea seama, ea a fãcut pentru primul ei copil un lucru foarte abil, pentru cã în felul acesta el a continuat sã reținã atenția mamei și dupã nașterea următorului copil. Ceilalți copii cresc prin identificare cu cel mare. Toți vor sã facã, cât de repede pot, la fel de bine ca și cel mai mare. Evident cã nu reușesc ziua, înainte de cca. douãzeci și una de luni, la fete, și douãzeci și trei de luni, la bãieți; bãieții sunt în urma fetelor. Dar se pune o întrebare: dacã nu cumva acest prim copil este ceva mai perfecționist, mai puțin liber și suplu în mișcãrile sale decât ceilalți? Dacã nu, e perfect. Oricum, este într-adevãr pãcat sã pierzi atâta timp cu olița, când sunt atâtea lucruri de fãcut pentru ca mâinile, gura, vorbirea și întregul corp sã câștige în îndemânare… Când copilul își folosește bine mâinile, când se mișcã ușor și își coordoneazã liber și fãrã efort mișcãrile, când are un tonus bun și vorbește bine, ajunge sã vrea singur sã nu mai facã pe el, sã procedeze ca adulții, adicã sã meargã la toaletã….

Va urma…

Citește și: 1-Fiecare doarme altfel. A „iubi“, a „dori“ (Treziri nocturne)- F. Dolto part.2

2-Copilul își creează mama- F. Dolto part.3

***textul este preluat din cartea Când apare copilul- Francoise Dolto

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 5 =