Lumea văzută prin ochii unui nou-născut. Un petic de lumină


11 Jul 2019

Joey tocmai s-a trezit. Se uită fix la un petic de soare ce cade pe peretele de lângă pătuțul lui.

Un spațiu lucește acolo,

Un magnet subtil îi atrage atenția.

Spațiul se încălzește și capătă viață.

Înăuntrul lui, forțele încep să se întoarcă una împotriva celeilalte într-un dans lent.

Dansul se apropie tot mai mult.

Totul se înalță să-l întâmpine.

Vine și tot vine. Dar nu ajunge niciodată.

Fiorul se retrage.

Pentru Joey, majoritatea interacțiunilor cu lumea sunt dramatice și pline de emoție – o dramă care nu este evidentă pentru noi adulții. Dintre toate lucrurile din camera sa, peticul de lumină îi atrage și îi menține atenția lui Joey. Strălucirea, intensitatea și contrastul său cu restul peretului îl captivează. La vârsta de șase săptămâni poate vedea destul de bine deși nu vede încă perfect. Este deja conștient de existența unor diferite culori, forme și intensități. (…) Sistemul nervos al unui bebeluș este pregătit să evalueze imediat intensitatea luminii, a sunetului, a atingerii — a oricărui stimul accesibil prin simțuri. Intensitatea sentimentelor sale față de un anumit stimul reprezintă, probabil, primul indiciu pe care bebelușul îl are pentru a decide dacă să se apropie sau să păstreze distanța. Intensitatea afectivă îl poate determina să încerce să se protejeze. Îi poate ghida atenția și curiozitatea și îi poate determina nivelul de alertă. (…) dacă stimulul este prea intens (ca lumina soarelui căzând direct pe el) îl evită. Dar dacă stimulul are o intensitate moderată, ca peticul de lumină de pe perete, copilul este vrăjit. Acea intensitatea și acel contrast încă tolerabile îl stimulează. Starea lui se modifică imediat ca răspuns la stimul. Devine mai animat, întreaga lui ființă se activează. Devine mai atent. Peticul de lumină este un “magnet subtil” a cărui forță o simte.

La această vârstă, Joey este atras și de zonele închise într-un cadru marcat clar. Marginile peticului de lumină pătrat îi atrag privirea la limita dintre peretele luminos și peretele întunecat. Într-un fel, lumina atrage, iar marginile captivează. Cum știe Joey că spațiul care lucește este “acolo”… Chiar și la această vârstă fragedă, Joey este capabil să calculeze distanțe și forme ale spațiului. În curând el va împărți spațiul în două regiuni distincte: o lume apropiată, întinsă până acolo unde poate ajunge cu brațul întins, și o lume îndepărtată aflată dincolo de această limită. Va mai dura câteva luni până când Joey va fi capabil să apuce cu precizie obiectele pe care vrea să le apuce. Cu toate acestea, la șase săptămâni se pregătește să distingă între spațiul care poate fi atins și care nu poate fi. (…) Spațiul lui nu este continuu și omogen ca acela al unui adult. Este ca și cum în jurul său s-ar forma o bulă cu raza egală cu lungimea brațului său. Chiar și bebelușii orbi, atunci când încep să apuce obiecte, întind mâna către un obiect care emite sunete doar dacă obiectul se află în această bulă. (…) Astfel peticul de lumină aflat dincolo de zona în care Joey va putea mai târziu să apuce obiecte se află “acolo”.

Dar în ce fel “capătă viață” acest petic de lumină în ochii lui Joey, dezvăluindu-i forțe care se întorc una împotriva celeilalte într-un dans lent? … La această vârstă, bebelușii se uită adesea fix la anumite lucruri, ca și cum privirea le-ar fi fost într-adevăr capturată (un bebeluș este astfel activ mental)…. Părinții se pot simți frustrați… Dumneavoastră (ca părinte) vreți să vă jucați cu bebelușul, dar el a încremenit uitându-se fix la locul unde fruntea vi se întâlnește cu linia părului. Dorind să vă privească în ochi îi zâmbiți pentru a-i muta privirea un pic mai jos, dar fără succes. Puteți continua- la fel ca majoritatea părinților- să-i distrageți atenția…. însă e foarte posibil să rămână cu privirea la acel punct fix. Mulți părinți interpretează această evitare a privirii ca pe o reală respingere și renunță pentru moment la încercarea de a realiza contact vizual. Nu este însă vorba de respingere, ci despre un fenomen normal numit atenție obligatorie.

Uneori reușiți să-i captivați privirea copilului, alteori nu. Dar chiar și atunci când nu reușiți…. este posibil ca bebelușul să vă dea adesea impresia că percepe cumva încercările dumneavoastră. Și chiar o face. Vă observă fața în periferia câmpului său vizual. Copilul este doar absorbit de ramă nu de tablou…

Joey se uită fix la marginea pătratului luminos de pe perete. Dar numai pentru că se uită la un punct de pe marginea peticului nu înseamnă că vede doar acel punct. Deși în general nu suntem conștienți de acest lucru, ne putem separa cu ușurință centrul vizual (ceea ce văd ochii noștri) de centrul atenției (lucrurile la care mintea noastră este atentă). Gândiți-vă la atunci când conduceți o mașină. Aveți ochii fixați la drum, dar atenția dumneavoastră se poate muta dintr-o parte în alta, în depărtare sau chiar spre trecut. Sau, și mai bine, alegeți un punct de pe o foaie albă și uitați-vă fix la el. Când, după un timp punctul devine plictisitor, centrul atenției dumneavoastră, dar nu și ochii, va începe să se deplaseze în afara punctului fixat, către alte zone din apropiere. Pe măsură ce atenția dumneavoastră scanează aceste zone noi, acestea par să se schimbe, chiar să dispară. Culorile pot începe să se schimbe. Ceea ce inițial părea complet alb poate începe să capete o nuanță de verde sau de roșu. Cele două culori se pot schimba între ele. Sau reflexiile și umbrele acestor zone se pot shimba (…) Aceste iluzii apar atunci când atenția noastră focalizată și ceea ce fixăm cu privirea se separă și se iau la întrecere una cu cealaltă.

Și Joey se va plictisi în curând să tot privească același punct fix de la marginea peticului de lumină. Probabil că centrul lui vizual se blochează într-un punct, iar centrul atenției începe să se plimbe dincolo de acel punct. Începe să exploreze, cu atenția, interiorul peticului, situat în câmpul său vizual periferic. Când face acest lucru, probabil că experimentează aceleași iluzii ca un adult. Peticul de lumină pare să “capete viață” pentru el. Începe să se miște, să-și schimbe culoare și forma. Nu știe că acestea sunt doar feste jucate asupra minții sale de tensiunea dintre văz și atenție. Pentru Joey, peticul de lumină care învie dezvăluie un joc de forțe. El ia parte la un dans. Intră într-o relație dinamică împreună cu peticul de lumină, fiecare exercitându-și influența asupra celuilalt. Așa sunt toate percepțiile lui Joey. Nu există nici un obiect “mort” neanimat. Există doar forțe diferite. Pe măsură ce Joey interacționează cu acestea, peticul devine dinamic și începe un dans lent.

Peticul de lumină pare să încălzească și să se apropie în urma jocului culorilor. La această vârstă, sugarii și-au dezvoltat vederea colorată. Bineînțeles, peticul de lumină o să apară gălbui pe un perete alb; acesta din urmă, prin comparație, pare vag albăstrui acolo unde soarele nu-l atinge. Culorile “calde” intense, cum este galbenul, par să se apropie; iar culorile “reci” ca albastrul, par să se îndepărteze. Așă că, pentru Joey, peticul de soare pare să se apropie de el, în timp ce spațiul din imediata vecinătate a peticului pare să se îndepărteze. Spațiul are atât un centru care se apropie constant…. cât și o zonă înconjurătoare care se retrage lent. Acest centru, animat de spectacolul forțelor ce dansează pare să se apropie constant de Joey, fără să-l atingă vreodată. De asemenea, peticul ce avansează pe peretele ce se retrage pare să se întoarcă încontinuu pe dos.

În această interacțiune cu un petic de lumină, Joey simte că totul se înalță “să-l întâmpine”, simte un fel de promisiune (“Vine și tot vine”) și în final o “retragere” a “fiorului” suspansului. Jocul de iluzii și de sentimente îl fascinează pe Joey. Este un spectacol de lumini care îi captează nu doar privirea ci întregul sistem nervos. Sugarii adoră experiențele în care stimularea și excitarea cresc dar nu prea repede și nu prea mult. … La fel, cei mici tind să se plictisească și să se îndepărteze de situațiile cu un nivel scăzut de stimulare sau în care stimularea nu variază. Așa că, după un timp, Joey se plictisește de jocul de iluzii pe care îl vede în peticul de lumină. Apropierea lui infinită nu mai este nouă și plină de suspans. Atenția lui Joey dispare brusc și începe să caute în jur o nouă experiență….

*** text preluat din cartea Jurnalul unui bebeluș- Daniel N. Stern

*** sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


5 + 9 =