Evoluția necesită timp, și trudă, și luptă…


23 Jul 2019

…nu, eu nu cred că (în general) schimbarea se produce peste noapte. Nu are cum, desigur există câte o excepție care nu face decât să întărească regula. Terapia necesită timp… e ca o operație pe suflet în care tu ai bisturiul, și în loc să tai.. cercetezi. Nu poți schimba peste noapte, nici în câteva ședințe, modele relaționale care s-au cimentat încă din copilărie, nici mecanisme de apărare dezvoltate tot atunci. Nici nu ai cum să le înțelegi în câteva ore, chiar dacă le vezi. Și apoi mai există refulații, durerile/interzicerile acelea “aruncate” în inconștient care au nevoie de timp și trudă multă ca să iasă la suprafață. Trebuie să te lovești de tine, să te lupți cu tine, și apoi o parte din tine s-o omori și s-o jelești. De abia pe urmă poți să crești. Nu, lucrurile nu cresc peste noapte. Evoluția autentică are nevoie de timp…. Și aș mai putea scrie multe despre asta, dar am găsit un articol ce o spune bine, iar mie mi s-a trezit copilul 🙂

Nu trebuie să coste o avere, dar da, este nevoie de timp. O să încerc să explic de ce.

“Sue”, o pacientă a mea, a început terapia la vârsta de douăzeci de ani, dar problemele de relaționare erau evidente încă din copilărie. Tatăl ei a murit într-un accident de mașină, când ea avea cinci ani. Această pierdere bruscă și tragică a afectat-o în multe feluri, dar mai ales i-au dezvoltat o puternică frică de pierdere. Să se îndepărteze de mama ei a devenit un lucru înfricoșător, și astfel a avut probleme să meargă la școală timp de un an. De fapt, temerile legate de separare au bântuit-o neîncetat și au împins-o spre relații și legături problematice. Nu este ca și cum Sue a decis conștient să evite apropierea, dar forțele inconștiente puternice (apărarea) au preluat rolul de a o proteja de o viitoare traumă/pierdere. (…)  Deoarece aceste mijloace de apărare sunt inconștiente, nu este posibil să le modificăm fără susținere. Aici travaliul psihanalitic este cel mai util. Un analist a trecut prin propria analiză, deci știe drumul, experiență la care se adaugă ani de studiu, așa că este un ghid de încredere.

Sue a dezvoltat o combinație de apărări care i-au conturat tipare de personalitate. Ea a învățat să evite situațiile care ar putea-o răni – cum ar fi relațiile apropiate. Și-a negat anumite sentimente din teamă că o vor copleși. Și chiar a învățat să-și proiecteze sentimentele în exterior, pe alții, pentru că se simțea mai sigură astfel. Aceste apărări au fost adaptative în multe feluri. Au ajutat-o în carieră, i-au susținut poziția de lider, și i-au dat capacitatea să țină oamenii împreună datorită empatiei sale vulnerabile care-i permitea să se identifice ușor cu persoanele rănite, suferinde (…) Când  s-a confruntat cu o situație periculoasă, Sue a sărit imediat în mijlocul problemei, a ignorat semnele de avertizare și a ignorat semnalele unde alții au fost mai precauți.

Apărările i-au ascuns nevoia de a depinde de ceilalți. Și, în mod inconștient, a evitat oamenii care erau drăguți cu ea, ca să nu mai conteze pe nimeni. Uneori, ea nu auzea complimentele ce le primea, sau nici măcar nu realiza că cineva a fost atras de ea. La întâlnirile romantice îi îndepărta pe potențialii parteneri viabili, și se simțea atrasă doar de bărbați care o puteau răni- ca și bărbații căsătoriți. După câteva situații dezastruoase, s-a decis să caute ajutor. (…)

Când Sue a început terapia, nu a avut nici un indiciu despre ce urma să afle, dar a început ușor ușor să se dezvăluie într-o cură cu o frecvență de două ori pe săptămână, și încet încet o imagine a tabloului ei psihic a început să se contureze. Terapeutul ei era liniștit, tăcut, dar această tăcere Sue nu o simțea ca acea tăcere de singurătate de care auzise. De fapt, liniștea cadrului i-a oferit un spațiu în care s-a simțit bine. Pe măsură ce au progresat s-a dezvoltat un parteneriat, și era ca și cum a început o călătorie alături de un ghid competent.

Astfel, “călătorind” înainte și înapoi din trecut în prezent, Sue a început să-și cunoască emoțiile pe care le-a ascuns odată și asta a făcut-o să se simtă bine. Creșterea frecvenței de la două la trei ședințe pe săptămână a permis aprofundarea travaliului. După al doilea an, Sue a mai adăugat o a patra sesiune și a ales să folosească canapeaua. Să nu se uite la terapeutul ei a însemnat un pas major. Încrederea, siguranța și coerența relației au ajutat-o să-și diminueze anxietatea – astfel nu a mai fost necesar să se uite la analistul ei pentru a ști că ascultă.

Sue a început să se întâlnească cu o persoană care i s-a părut potrivită – și a început o relație bazată pe atracția și încrederea reciprocă. Era ca și cum relația ei cu terapeutul consolidată în ani, s-a extins în afara camerei. Încă mai erau urcușuri și coborâșuri, dar, continuând analiza, a aflat cum anxietățile ei actuale au rezonat cu temeri vechi. Lucrurile au început să aibă sens, iar Sue nu se mai simțea grăbită sau presată. (…)”

*** articol preluat de pe psychologytoday.com- Why Does Therapy Take So Long?- It takes time to get to the root of emotional problems.

*** sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 + 5 =