Numai pentru nebuni


15 Oct 2019

Ziua trecuse la fel ca toate celelalte; o păcălisem, o omorâsem și pe aceasta, încetișor cu primitivitatea și timiditatea artei mele de a-mi duce traiul; lucrasem câteva ore, cotrobăisem printre niște cărți vechi, durerile obișnuite pentru un om de vârsta mea mă chinuiseră timp de două ore, înghițisem un praf, bucurând-mă că am putut să înșel astfel durerile, făcusem o baie fierbinte, absorbind în tot trupul căldura tandră, primisem de trei ori câte ceva prin poștă și parcursesem scrisorile și tipăriturile acelea nefolositoare, îmi făcusem exercițiile de respirație, dar, din comoditate, renunțasem de data aceasta la exercițiile de gândire și mă plimbasem timp de o oră, observând cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase, delicate, încântătoare. (…)

Cine a avut parte de zile infernale se consideră mulțumit cu acest gen de zile normale și mediocre cum fusese ziua mea de azi, stă recunoscător lângă soba caldă, constată recunoscător, citind ziarul de dimineață, că nici astăzi n-a izbugnit vreun război, că n-a fost instaurată nici o nouă dictatură, că nu au fost date în vileag porcării nemaipomenite în politică sau economie, acordează recunoscător strunele lirei sale ruginite, intonând aproape binedispus, în chip cumpătat, cu o veselie acceptabilă, un psalm de mulțumire, ce are să-l umple de plictis pe cumintele, blândul și mediocrul zeu amuțit nițeluș cu bromură al acelei stări de împăcare, încât în văzduhul ca de lapte cald al împăcatei plictiseli, în absența durerii, o absență meritând întreaga recunoștință, cei doi, zeul mediocru, care moțăie plictisit, și omul mediocru, încărunțit la tâmple, cel care îi cântă psalmul în surdină, nu se deosebesc câtuși de puțin unul de altul de parcă ar fi frați gemeni.

Ce lucruri bune sunt împăcarea, absența durerii, zilele suportabile ce trec pe furiș, în care nici durerea nici plăcerea nu îndrăznesc să ridice glasul, când totul vorbește în șoaptă și se strecoară în vârful picioarelor. Numai că, din păcate, eu sunt genul de om care nu suportă prea bine mulțumirea de soiul acesta; căci după o scurtă perioadă de timp, ea se transformă pentru mine în ceva insuportabil de urât și grețos, așa încât trebuie să-mi caut refugiul, disperat, în alte temperaturi, cauzate fie de plăcere, fie, dacă altfel nu se poate, de suferință. După ce sunt o vreme ocolit de plăceri sau dureri, după ce respir aerul de suportabilă, fadă indiferență a așa-ziselor zile bune, în sufletul meu de copil se iscă vântul suferinței și al nenorocirii, astfel încât azvârl zeului somnoros al împăcării, în fața-i copleșită de împăcare, ruginita liră a recunoștinței mele, preferând să simt arzând în mine mai degrabă o durere diabolică decât această convenabilă temperatură a camerei. Atunci mă apucă dorul sălbatic de sentimente puternice, de senzații, furia față de o asemenea viață incoloră, plată, normală și sterilizată și un chef nebun de a distruge ceva, eventual un magazin universal sau o catedrală sau pe mine însumi, de a săvârși niște tâmpenii temerare, de a smulge perucile câtorva dintre idolii venerabili, de a procura unor elevi cuprinși de dorul de ducă râvnitele bilete de tren… de a seduce o fată sau de a le suci gâtul câtorva reprezentanți ai ordinii burgheze pe mapamond. Căci ccea ce uram, disprețuiam și blestemam eu cel mai mult și mai presus de toate erau: împăcarea, sănătatea și tihna, optimismul cocoloșit al cetățeanului oarecare, ordinea obtuză, prosperă a mediocrității, a tot ceea ce era normal, a căii de mijloc…

***text preluat din “Lupul de stepă”- autor Hermann Hesse

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 + 7 =