Despre vinovăție.. din scutec în maternitate


17 Jan 2020

…este aproape miezul nopții iar fiică-mea doarme la “pieșica goală” lângă mine (bine are scutec, și e învelită și acuș o lipesc de pielea mea —nouă încă ne place să mai stăm “skin to skin”) iar mie îmi arde de disecat vinovățiile materne. Ca și mamă inevitabil trăiești măcar un moment în care te cataloghezi ca “mamă rea/ denaturată/whatever” pentru că ți-ai permis în vreo dimineață să mai ațipești câteva minute când copilul treaz deja avea chef de joacă și tu l-ai păcălit punându-i sânul în gură… poate poate mai lenevește un pic, sau că l-ai lăsat să se uite la desene ca să poți da liniștită cu aspiratorul, sau că nu i-ai citit suficiente povești, sau, sau, sau…

Un sentiment puternic de vinovăție maternă l-am avut imediat după ce am născut-o, și asta pentru că atunci, în buimăceala mea, am considerat că nu am ținut-o suficient la piept. Eu am născut natural (în câteva minute, maxim șapte cred -nu pun la socoteală travaliul anterior și chestiile medicale de după, cusături etc) și deși am luat copilul pe pielea mea, după câteva clipe mi-a fost luată de neonatolog pentru procedurile tipice +recoltarea de celule stem. Ulterior am ținut-o la sân mai bine de 45 de minute, a venit și Dragoș în salonul de naștere și am fost toți trei acolo ascultând ritmul suptului ei (cel mai frumos sunet, așa ni s-a părut). Abia apoi a ajuns la secția de neonatologie, de unde mi-a fost adusă puțin mai târziu și nu am mai lăsat-o de la pieptul meu și de lângă mine toate cele trei zile cât am stat la maternitate. Am avut o rezervă unde, de asemenea, am stat toți trei, bine.. tati mai dădea câte o fugă pe acasă să hrănească cățeii și motanul.

Legat de sentimentele mele de vinovăție … recunosc că din cauza hormonilor postpartum mintea mea nu prea vedea lucrurile cu claritate, și din dinamici inconștiente menite să mă facă să mă consider “rea/greșită” amplificam aspecte legate de maternitate despre care credeam că le-am făcut “greșit” și eram de-a dreptul oarbă la faptele mele bune, și la ceea ce făceam bine. Am discutat trăirile astea în procesul meu terapeutic și am avut nevoie de vocea analistei mele ca să pot să gândesc rațional.

Și acum stau și mă întreb de câte lucuri nu ne învinovățim noi mamele și ne amărâm sufletul, dar în schimb uităm să ne apreciem pentru efortul constant pe care îl depunem ca să le fie bine puilor noștri?

Din păcate și societatea pune o grămadă de presiune, și parcă ne așează mereu sub lupa judecății. Are greutatea potrivită?; hăinuța e bine călcată?; de ce are colici… sigur mănânci tu prost, nu?; vai dar încă nu gângurește?; cum adică nu mănâncă, sigur ai greșit cu ceva?; cum să îi dai mâncare gata preparată?; încă nu ai scăpat de kilogramele din timpul sarcinii?

Știți ceva… cine mă supune unui astfel de interogatoriu să mă pupe undeva (pe mână 🙂 că încerc să fiu o doamnă). Da!! îmi dau silința în fiecare zi să fiu cea mai bună versiune a mea pentru copilul meu, uneori îmi iese alteori știu că trebuie să mai încerc…

Revenind însă la vinovăție… e normal să o trăim. De ce? Pentru că suntem oameni și este o trăire naturală. Nu cred însă că merită să o lăsăm să ne acapareze, pentru că atunci riscăm să ne rănim, să ne sfâșiem. La fel se întâmplă și dacă o negăm… macină din adâncuri, “pe ascuns” cum s-ar zice (tocmai de aceea le spun cu dragă inimă mamelor care cred că nu au “vinovății” să mai cerceteze). Dar nici nu vreau să blamăm trăirea asta, pentru că fără vinovăție nu există reparație, iar trăirea vinovăției în fragedă pruncie ne deschide lumea relațiilor și stă la baza capacității de a fi empatic. Deci ne dă posibilitatea să fim mai buni, să fim conectați unii cu alții, să ne dăm silința, ori asta nu e “lucru de nimic” …

Știți că sentimentul de vinovăție apare în primul an de viață? Și bineînțeles este legat de sânul mamei. Cum altfel?? 🤱🏻  😁

Sentimentele de iubire și de recunoștință apar la bebeluș în mod spontan și direct, ca răspuns la iubirea și grija mamei. Puterea iubirii- care este manifestarea forțelor ce tind să conserve viața- există în bebeluș, la fel ca impulsurile distructive, și-și găsește prima expresie fundamentală în atașamentul lui față de sânul mamei, care se transformă în iubire față de ea ca persoană. Activitatea mea psihanalitică m-a convins că atunci când apar în mintea copilului conflictele între iubire și ură și se activează frica de a pierde persoana iubită, se face un pas foarte important în dezvoltare. Sentimentele de vinovăție și tristețe pătrund acum ca un nou element în trăirea afectivă a iubirii. Ele devin o parte inerentă a iubirii și o influențează profund, atât calitativ cât și cantitativ. Putem observa chiar și la copilul mic o îngrijorare față de persoana iubită, care nu este, cum am putea crede, un simplu semn de dependență de o persoană prietenoasă și de ajutor. Alături de impulsurile distructive, în inconștientul copilului și în cel al adultului există un imbold profund de a face sacrificii pentru a-i ajuta și pentru a-i pune în ordine pe oamenii iubiți care, în fantasmă, au fost vătămați sau distruși. În adâncul psihicului, imboldul de a-i face pe oameni fericiți este corelat cu un sentiment puternic de responsabilitate și grijă față de ei, care se manifestă în simpatia autentică față de alți oameni și în capacitatea de a-i înțelege așa cum sunt și așa cum simt- Melanie Klein despre sentimentul de vinovăție în lucrarea “Iubire, vinovăție și Reparație” (Editura Trei)

În teoriile psihanalitice ce vizează dezvoltarea sentimentele de vinovășie sunt legate de conceptul de poziție depresivă introdus de Klein și careface referire la o formă mai matură de organizare a experienței, care continuă să se dezvolte de-a lungul vieții și își are originea în jumătatea primului an de viață, urmând poziția paranoid-schizoidă. Calitățile experienței în fiecare modalitate sunt interdependente, fiecare furnizând contextul pentru cealaltă. În poziția depresivă, modalitatea de simbolizare numită “formare de simbol propriu-zisă” este una în care simbolul prezintă din nou ceea ce este simbolizat și este simțit ca fiind diferit de simbolizant. Dobândirea formării de simbol propriu-zise permite trăirea de sine în forma unei persoane care-și gândește propriile gânduri și-și simte propriile sentimente. În acest mod, gândurile și sentimentele sunt trăite într-o mare măsură drept creații personale care pot fi înțelese (interpretate). Astfel, la bine și la rău, se dezvoltă un sentiment de responsabilitate pentru propriile acțiuni psihice (gânduri, sentimente și comportament). Pe măsură ce individul devine capabil să se simtă pe sine ca subiect, în același timp devine capabil să-și simtă “obiectele” ca fiind subiecți. Cu alte cuvinte alte persoane sunt văzute ca fiind vii și capabile să gândească și să simtă în același mod în care persoana respectivă se simte pe sine ca având gânduri și sentimente proprii. Aceasta este lumea relațiilor de obiect (Ogden, 1989). Istoricitatea este creată în modalitatea depresivă când individul își abandonează credința în apărările atotputernice. În modalitatea depresivă individul este înrădăcinat într-o istorie pe care o creează interpretându-și propriul său trecut. Relația individului cu istoria pe care a creat-o interpretativ este o dimensiune importantă, fără de care experiența “eutății” pare arbitrară, ciudată și absentă. În contexul trăirii celorlalți ca subiecți sentimentul de vinovăție devine o experiență umană potențială, care conduce individul spre ideea de reparație, de a restaura ceea ce a fost distrus, și mai departe se suține astfel dezvoltarea capacității de a fi empatic.

Debutul poziţiei depresive deschide calea posibilităţii unei moralităţi diferite, mult mai ego-sintonice, care nu mai are la bază o formă specifică de delir paranoid, ci vinovăţia depresivă cauzată de vătămările aduse deopotrivă în realitate și în fantasmă obiectelor iubite din afara și dinăuntrul propriei persoane în poziţia anterioară, paranoid-schizoidă. Dacă devin obiectul unui travaliu de doliu, aceste obiecte iubite și vătămate sunt resimţite ca înviind în interior ca mentori interni care ajută Eul și-l sprijină în lupta sa cu obiectele rele rămase în interior și cu dușmanii externi reali.

După părerea mea este foarte important pentru viitorul copilului ca el să poată trece de la fricile timpurii de persecuție și o relație de obiect fantasmată la relația cu mama ca persoană întreagă și ca ființă iubitoare. Însă când reușește să facă acest lucru, apar sentimente de vinovăție în contextul impulsurilor distructive ale copilului, care se tem acum că reprezintă un pericol pentru obiectul iubirii sale. Faptul că în acest stadiu al dezvoltării copilul este incapabil să-și controleze sadismul, care iese la suprafață la orice frustrare, agravează și mai mult conflictul și preocupările lui față de persoana iubită. Iarăși, este foarte important ca bebelușul să se confrunte în manieră satisfăcătoare cu sentimentele conflictuale— iubire, ură, vinovăție— stârnite în această situație nouă. Dacă, conflictele se dovedesc insuportabile, copilul nu poate forma o relație fericită cu mama și se deschide calea multor eșecuri în dezvoltarea ulterioară. (…) Dar să ne ocupăm acum de ceea ce se întâmplă când copilul gestionează cu succes sentimentele de vinovăție și frică de moarte mamei (de care se teme ca urmare a dorințelor de moarte inconștiente la adresa ei). Aceste sentimente au, cred, efecte însemnate asupra stării de bine viitoare a copilului, asupra capacității sale de a iubi și asupra dezvoltării sociale. Din ele izvorăște dorința de a restaura, care se exprimă prin numeroase fantasme de a o salva pe mamă și de a o repara în diferite moduri. Am constatat în analiza copiilor foarte mici că aceste tendințe de reparație sunt forțele motrice ale tuturor activităților și intereselor constructive ale dezvoltării sociale. Le găsim acționând în primele activități de joc și la baza satisfacției trăite de copil ca urmare a realizărilor sale, chiar și a celor mai simple, de exemplu așezarea unui cub de construit deasupra altuia, sau stabilizarea unui cub în poziție verticală după ce a fost dărâmat —toate acestea derivă parțial din fantasma inconștientă de a restaura într-un fel sau altul o persoană sau mai multe persoane, pe care le-a vătămat înfantasmă-  Melanie Klein.

P.S- dacă ești mamă te aștept în grupul Moms4Moms

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + 5 =