Poziţia depresivă în dezvoltarea emoţională normală- part1 (D.W Winnicott)


21 Jan 2020

Această lucrare reprezintă o încercare de a oferi o perspectivă personală conceptului lui Melanie Klein de poziţie depresivă. Pentru a fi corect faţă de ea, trebuie să spun că nu am făcut analiză nici cu ea, nici cu cineva analizat de ea. Am fost atras să studiez contribuţia ei datorită valorii acesteia pentru mine, în cadrul muncii mele cu copiii, și am primit sugestii de la ea între 1935 și 1940 în supervizare de caz. Relatarea ei proprie poate fi găsită în scrierile sale (1935, 1940). Cuvântul „normal“ din titlu este important. Complexul lui Oedip caracterizează dezvoltarea sănătoasă sau normală a copiilor, iar poziţia depresivă este un stadiu normal în dezvoltarea bebelușilor sănătoși (așa cum sunt și dependenţa absolută, sau narcisismul primar, un stadiu normal al bebelușului sănătos, la început sau aproape de început). Voi insista asupra poziţiei depresive în dezvoltarea emoţională ca o achiziţie.

O trăsătură a poziţiei depresive este aceea că se aplică unei arii de psihiatrie clinică aflată la jumătatea drumului între locurile originii psihonevrozei și respectiv cele ale psihozei.

Copilul (sau adultul) care a atins acea capacitate de relaţie interpersonală care la omul sănătos caracterizează stadiul învăţării mersului, și pentru care analiza obișnuită a variaţiilor infinite ale relaţiilor umane triunghiulare este realizabilă, a trecut prin și dincolo de poziţia depresivă. Pe de altă parte, copilul (sau adultul) care este în mod principal preocupat de problemele înnăscute ale integrării personalităţii și de iniţierea unei relaţii cu mediul, nu se află încă în poziţia depresivă în cadrul dezvoltării personale.

În termeni de mediu: copilul care tocmai a învăţat să meargă se află într-un context familial, elaborând din viaţa pulsională relaţiile interpersonale, pe când bebelușul este ţinut de către o mamă care se adaptează nevoilor eului; între cele două aspecte se află bebelușul sau copilul mic ajungând la poziţia depresivă, fiind ţinut de mamă, și, mai mult decât atât, fiind trecut peste o fază de viaţă. Se va observa că a intervenit și un factor de timp și că mama întreţine o situaţie astfel încât bebelușul să aibă posibilitatea să elaboreze consecinţele experienţelor pulsionale; după cum vom vedea, elaborarea este destul de asemănătoare procesului de digestie și este comparabil de complexă.

Mama susţine situaţia și o face în mod repetat, și aceasta într-o perioadă critică din viaţa bebelușului. Consecinţa este că se poate face ceva asupra a ceva. Tehnica mamei face posibil ca iubirea și ura coexistente ale bebelușului să fie despărţite, interrelaţionate și aduse treptat sub un control interior, într-un mod care este sănătos.

Să ne gândim la un bebeluș la vremea înţărcatului. Momentul propriu-zis al înţărcării variază în funcţie de modelul cultural, dar pentru mine vârsta înţărcatului este aceea la care copilul devine capabil să se joace aruncând obiecte. Jocul cu aruncatul obiectelor debutează undeva cam pe la cinci luni și este o trăsătură constantă până, să spunem, la un an sau la optsprezece luni. Să ne gândim deci, în termenii unui bebeluș care a adus aruncatul obiectelor la o artă rafinată – să spunem la nouă luni (vezi Freud 1920).

Poziţia depresivă este o achiziţie care aparţine vârstei înţărcatului. Dacă totul merge bine, poziţia depresivă este atinsă și stabilită undeva în cea de-a doua jumătate a primului an de viaţă. Uneori durează mai mult până să devină stabilă, chiar și în dezvoltarea mai mult sau mai puţin sănătoasă. Știm de asemenea că în cazul multor copii sau adulţi care sunt în analiză, apropierea și reapropierea de poziţia depresivă este o trăsătură importantă a analizei, indicând progres și implicând în același timp eșec timpuriu în acest stadiu de dezvoltare. Nu este cazul să se fixeze o vârstă exactă. Probabil anumiţi copii au un moment de achiziţie a poziţiei depresive mai devreme de șase luni, sau probabil chiar mult mai devreme. O astfel de realizare furnizează semne favorabile, dar nu implică faptul ca poziţia depresivă să fi devenit un fenomen stabilit. Oricând descopăr un analist cerând prea mult de la poziţia depresivă în dezvoltarea care aparţine primelor șase luni de viaţă, mă simt înclinat să fac un comentariu: ce păcat să se irosească un concept atât de valoros prin faptul de a fi făcut dificil să crezi în el.

Motivul meu de a nu căuta această fază în primele luni nu este cel că aș gândi copilăria timpurie ca lipsită de incidente. Departe de mine gândul ăsta! Multe lucruri se întâmplă chiar de la început și chiar înainte de naștere, dar mă îndoiesc ca acestea să aibă înalta ordine și complexitate pe care o implică poziţia depresivă – cum ar fi susţinerea unei anxietăţi și a unei speranţe pentru o perioadă mai lungă de timp. Totuși, nu m-aș simţi tulburat dacă în cele din urmă s-ar dovedi că un bebeluș a avut un moment de poziţie depresivă în prima săptămână de viaţă. Totodată, poziţia depresivă este ceva plasat între șase și douăsprezece luni, ca o dovadă din ce în ce mai puternică a creșterii personale, creștere care este dependentă de aprovizionarea sensibilă și continuă din partea mediului.

Putem stabili condiţiile premergătoare achiziţionării poziţiei depresive. Avem o vastă experienţă clinică asupra căreia putem să ne îndreptăm atenţia, datorită numărului mare de ocazii în care am urmărit pacienţi, de orice vârstă, atingând acest stadiu în dezvoltarea emoţională, în condiţiile clare ale unei analize care merge bine. Este necesar ca stadiile mai timpurii să fi fost negociate cu succes fie în viaţa reală, fie în analiză, sau în ambele, pentru ca poziţia depresivă să poată fi atinsă. Pentru ca un bebeluș să atingă poziţia depresivă, trebuie să se fi fondat ca o persoană întreagă și să se raporteze la persoane întregi, ca o persoană întreagă. Eu mă gândesc la sân ca la o persoană întreagă, pentru că în timp ce bebelușul devine o persoană întreagă, sânul, corpul mamei, tot ceea ce este al ei, fiecare parte devine percepută de bebeluș ca un lucru întreg.

Dacă luăm drept sigur tot ce s-a întâmplat înainte, putem spune, vorbind despre un bebeluș întreg raportat la o mamă întreagă, că scena în care poziţia depresivă poate fi atinsă, a fost amenajată. Dacă această integritate nu poate fi luată drept sigură, atunci nimic din ceea ce voi spune despre poziţia depresivă nu este relevant. Bebelușul va continuă dezvoltarea fără ea, și mulţi fac asta. De fapt, în tipurile schizoide, poate să nu existe nici un fel de achiziţie a poziţiei depresive, iar recreerea magică ajunge să fie exploatată în lipsa a ceea ce este descris ca fiind reparaţie și restituţie. Am cunoscut analiști căutând la pacienţi poziţia depresivă, în situaţia în care condiţiile premergătoare erau absente. Este desigur jalnic să fii martor la eșec, iar concluzia rezultantă, cum că poziţia depresivă ar fi un fals concept, nu este prea convingătoare. Per contra, alţi analiști încearcă să demonstreze fenomene ale poziţiei depresive acolo unde acestea nu sunt chestiunea principală, în analizele unor pacienţi care au obţinut deja poziţia depresivă în cadrul achiziţionării statutului de unitate în copilăria timpurie.

Dacă în dezvoltarea unui bebeluș putem lua drept sigur că sentimentul de integritate este un fapt pentru acel bebeluș, putem presupune de asemenea că bebelușul trăiește în corp. Acest detaliu este important, dar nu pot dezvolta această temă aici.

Este vorba deci despre o persoană, o fiinţă umană întreagă și despre o mamă susţinând situaţia, făcând copilul capabil să elaboreze anumite procese pe care le voi descrie în cele din urmă.

Ar trebui să fac mai întâi anumite observaţii asupra numelui de „poziţie depresivă“.

Termenul de „poziţie depresivă“ este un nume neinspirat pentru un proces normal, dar nimeni nu a reușit să găsească altul mai bun. Sugestia mea a fost aceea de a fi numit „stadiul de îngrijorare“. Cred că acest termen introduce cu ușurinţă conceptul lui Melanie Klein, care a inclus cuvântul „îngrijorare“ în descrierile sale. Totuși termen descriptiv nu acoperă totalitatea conceptului. Mă tem că termenul original va rămâne.

S-a remarcat frecvent că nu ar trebui folosit un termen care implică boală atunci când este descris un proces normal. Termenul de poziţie depresivă pare să implice că în sănătate bebelușii trec printr-un stadiu de depresie sau printr-o tulburare de dispoziţie. De fapt, nu este vorba de acest lucru.

Când Spitz descoperă și decsrie depresia la bebelușii care sunt deprivați de îngrijirea obișnuită el are dreptate să spună că acesta nu este un exemplu de poziţie depresivă; de fapt, nu are nici o legătură cu aceasta. Bebelușii pe care îi descrie Spitz sunt depersonalizaţi și lipsiţi de speranţă faţă de contactele externe, și în mod esenţial lipsiţi de condiţiile premergătoare pentru achiziţionarea poziţiei depresive.

Nu este în nici un fel implicat în conceptul poziţiei depresive din dezvoltarea normală faptul ca bebelușii să ajungă în mod normal deprimaţi. Depresia, oricât de obișnuită ar fi ea, este un simptom de boală și indică o dispoziţie, iar ea implică complexe inconștiente care pot deveni conștiente. Procesele inconștiente au de-a face cu sentimentele de vinovăţie, iar sentimentele de vinovăţie aparţin elementelor distructive inerente în iubire. Depresia este o tulburare afectivă care nu este nici neanalizabilă și nici nu este un fenomen normal.

Ce este de fapt așa-numita poziţie depresivă?

Există o abordare a problemei ce poate fi de ajutor, care debutează cu cuvântul „neîndurător“. La început, bebelușul (din punctul nostru de vedere) este neîndurător; nu există încă îngrijorare care să rezulte din iubirea pulsională.

Această iubire este la origine o formă de impuls, gest, contact, relaţie și permite bebelușului satisfacerea exprimărilor de sine și ușurarea din tensiunea pulsională; mai mult, ea plasează obiectul în afara sinelui

Ar trebui remarcat că bebelușul nu se simte neîndurător, dar privind înapoi (și aceasta survine în regresii) individul poate spune: „Eram neîndurător pe-atunci!“ Stadiul este unul de pre-îndurare.

Într-un moment sau altul în istoria dezvoltării fiecărei fiinţe umane normale apare trecerea de la pre-îndurare la îndurare. Nimeni nu se va îndoi de aceasta. Singurele probleme sunt: când se întâmplă, cum, și în ce condiţii? Conceptul de poziţie depresivă este o încercare de a răspunde la aceste trei întrebări. Conform acestui concept, trecerea de la neîndurare la îndurare survine treptat, în anumite condiţii clare de îngrijire maternă, în timpul perioadei între cinci și douăsprezece luni, iar fondarea sa nu este neapărat finalizată până la o dată mult mai târzie; și se poate descoperi într-o analiză că, de fapt, aceasta nu a avut loc în nici un fel.

Poziţia depresivă este deci o chestiune complexă, un element inerent într-un fenomen fără echivoc, acela al trecerii fiecărei fiinţe umane de la pre-îndurare la îndurare sau îngrijorare….

Va urma…

Citește și:-Funcția Mediului (part.2)

-Anxietatea depresivă (part.3)

-Apărarea maniacală. Lumea interioară examinată (part.4) 

-Reacția la pierdere. Conceptul de “sân bun” (part.5)

***text preluat din scrierile psihanalistului D.W Winnicott

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 5 =