Archive for June, 2014

Șapte (Povestea de Luni)

Monday, June 30th, 2014

Nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. În fond este un instrument puternic, este mijlocul prin care ne transmitem sentimentele unul altuia, metoda fiecaruiă prin care influențăm alte persoane. Cuvintele pot produce un bine de nedescris dar și răni teribile”- prof. dr. Sigmund Freud.

Cuvintele dau sens lumii, cuvintele ne dau poveștile de viață, ne acorează în realitate, dar ne și duc în barca fanteziei. Cunoaștem și ne construim lumea.. prin cuvânt. Și tocmai de aceea m-am hotărât să va ofer un mini-serial de șapte povești pe care le voi publica în fiecare zi din saptămâna. Povestea de azi este din cultura orientală, iar morala ei vorbește despre ambivalența inevitabilă a existenței, dar și de modul în care alegem să percepem realitatea, fereastră prin care cunoaștem lumea. Nu degeabă se spune că dacă vrei să-ți schimbi lumea trebuie în primul rând să-ți schimbi modul în care o percepi. Uneori poveștile intră în contradicție cu logica și obișnuința, însă ele ne permit să facem un salt uriaș în afara capcanei conflictelor noastre. Ne permit să visăm, să zburăm, și apoi să aterizăm un pic mai înțelepți înapoi pe pământ…

Povestea de luni…Enjoy…

“Profetul Mahomed și unul din însoțitorii săi au venit într-un oraș să predice. Curând, unul din adepții învățăturilor sale a venit la el și a spus: “Doamne, nu există nimic, decât prostie în acest oraș. Locuitorii săi sunt atât de încăpățânați. Nimeni nu vrea să învețe ceva. Nu vrei să convertești aceste inimi de piatră.” Profetul a răspuns cu bunătate- “Ai dreptate.” Curând după asta, un alt membru al comunității s-a apropiat de profet. Zâmbind, el a spus: “Doamne, ești într-un oraș norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învățătură și își deschid inimile lor lumii tale.” Mahomed a zâmbit cu bunătate și a spus din nou- “Ai dreptate.” “O, Doamne” a spus însoțitorul lui Mahomed… “Ai spus primului om că are dreptate, iar celuilalt care a afirmat opusul, i-ai spus că are dreptate de asemenea. Ei bine, negrul nu poate fi alb.” Mahomed a replicat- “Fiecare vede lumea așa cum se așteaptă să fie. De ce ar trebui să resping pe cei doi oameni? Unul vede răul, iar celălalt binele. Ai putea să spui că unul din ei greșește? Nu sunt oamenii de aici și de oriunde, buni si răi în același timp? Nici unul din acei doi oameni nu a spus ceva greșit, doar ceva incomplet.” (preluare din cartea Povești Orientale Terapeutice- autor prof.dr Nossrat Peseschkian)

“M-ai plămădit din apă și din lut- ce pot să fac?

Veșmântul care-l port, tu l-ai țesut- ce pot să fac?

Și binele și răul săvârșit de atâtea ori,

În cuget mi l-ai scris și prevăzut- ce pot să fac?” – versuri de Omar Khayyam

Cu drag…

Firul roșu care m-a legat de Mădălina…

Saturday, June 28th, 2014

Anul acesta am întâlnit oameni minunați, oameni atinși de un soi aparte de lumină divină, oameni speciali. Oameni despre care vreau să vă vorbesc, pentru că merită să se audă de ei. Povestea lor este mai interesantă decât orice istorioară marca Măruță sau Acces Direct. Povestea lor se ascultă cu inima, povestea lor nu se bârfește ci se simte în vibrație…

Un astfel de om este colega mea Mădălina, o ființă care prin simpla ei prezență te învață că iubirea este o stare de conștiință. Un om care prin vocea-i blândă liniștește și cele mai zbuciumate suflete, o femeie care îți arată cum “a dărui” este la fel de important cu “a primi”.

Nu știu de ce un drac ca mine și-a intersectat drumul cu un înger de om, dar mi-a fost dat să văd și să înțeleg că lucrurile nu sunt întâmplătoare absolut niciodată, și noi două… cu siguranță nu ne-am întâlnit ca să ne uităm..

Un mit din cultura asiatică spune că la nașterea fiecărui om… zeii îi leagă câte un fir roșu în jurul gleznelor. Acest fir roșu îi unește pe cei predestinați să se întâlneasca, indiferent de timp, spațiu sau circumstanță. Firul se poate întinde oricât de mult, se poate încurca uneori, încâlci, dar nu se va rupe niciodată. Acest fir te unește practic, printr-o conexiune neștiută și neînțeleasă, de persoanele cu care ești predestinat să te întâlnești, oamenii de care te lovești în cursul vieții tale… familie, prieteni, dușmani. Este ca și cum destinul fiecăruia este conectat la o rețea universală.

Iar în “rețeaua mea” a apărut anul acesta… Mădălina, colega mea. Sincer mă bucur că nu ne-am întâlnit mai demult, mă bucur că ne-am încâlcit firele până să ne intersectăm… pentru că a fost nevoie să îmi curăț bine prin suflet ca să pot înțelege și să mă pot apropia de un om ca Mădălina.

Dar pentru că am întâlnit-o sunt un om mai împlinit, și pentru asta (pe lângă toate celelalte) … Mădălina îți multumesc.

Apropos, daca vreți să cunoașteți un pic din sufletul mare al colegei mele accesați www.beabutterfly.ro Mădalina te învață să ai aripi, pentru tine, sau pentru alții, însă oricum ar fi tot… zbori.

“Proiectul “Creştem aripile speranţei” este destinat persoanelor cu Sindrom Down şi alte dizabilităţi care au depăşit vârsta de 18 ani, pe care autorităţile îi consideră adulţi şi, în consecinţă, “vindecaţi” şi uşor de ignorat … Ei sunt şi vor rămâne copii de care trebuie să avem grijă”-  beabutterfly.ro

Cu drag…

Trăiesc, deci mă salvez (cum să redevii om)

Thursday, June 26th, 2014

….un profesor mi-a adus anul acesta în prim plan subiectul reziliență. Sub coordonarea dânsului, eu și colegii mei am avut de realizat un eseu cu aceasta temă. I did my part… iar unele informații vreau să vi le prezint și vouă. Why? Because we are all human, and all humans suffer. Enjoy…

Reziliența este definită la modul general ca și proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri, capacitatea unui sistem de a reveni la starea de echilibru după o perturbație negativă. Când nu vorbim despre aliaje ci de suflete.. reziliența poate fi reprezentată ca o cusătură, un croșet mai exact, unul ce include fire de ață care ne reprezintă nefericirea, dorul, durerea, agresorul ..tricotate cu ritm dat de speranță. Croșetul nu îți garantează neapărat fericirea, dar te ajută să trăiești cu nefericirea și, dacă ești suficient de puternic, s-o metamorfozezi în ceva minunat. “Nefericirea nu este niciodată pură, mai pură decât fericirea. Dar chiar în momentul în care se face din ea o poveste, se dă sens nesuferințelor noastre, abia după mult timp se înțelege cum s-a putut transforma o nefericire într-un miracol, căci orice om rănit este constrâns la metamorfoză”- Boris Cyrulnik, psihanalist, neurolog, psihiatru, care și-a dedicat munca studiului rezilienței.

Eu sunt…acum, în momentul tastării acestor cuvinte un simplu student la Psihologie. Unul pus în fața unei teme de realizat, una care să vorbească despre suferință, despre scăpare, reușita. Mă observ acum când scriu aceste cuvinte, și văd că eu sunt … în timpul de ieri.. un om care mereu a știu cum “cândva o să fie bine, și o să se salveze”. De care..durere, de care agresor? Păi va propun să îl căutam, eu pe al meu, tu pe al tău…

Citind cărti scrise de către Boris Cyrulnik am decoperit povești de viața în care agresorii sunt simplu de identificat- Hitler cu lagărele de concentrare, vreun părinte sau alt adult maltratant, condițiile mizere din orfelinate, inclusiv din Romania… toate cauze pentru suferințe ce te provoacă la reziliența, și la o salvare. Toate și toti… agresori. Nu poti sa croșetezi salvarea fără firul ce-ți definește suferința, altul care îți definește agresorul. Un fir pe față și unul pe dos croșetate cu speranța, pas cu pas, zi de zi, clipă de clipă, cu răbdare până când se ivește soluția, și apoi te salvezi și ajungi acolo…. în clipa “când e bine”. Deci care este agresorul meu, dar al tău, care ne este suferința, cum ne tricotăm victoria asupra sorții dure?

(…) Două cuvinte vor organiza maniera de a întelege misterul celor care au știut sa iasă din situație și care, devenind adulți, revin asupra cicatricilor din trecut. Aceste doua cuvinte stranii care ne ajută în demersul nostru sunt ‘’reziliența’’ si ‘’oximoronul’’.

Referitor la cuvântul ‘’reziliență” el a aparținut fizicii, desemnând aptitudinea unui corp de a rezista la șoc. Atunci când a trecut în domeniul științelor sociale el a însemnat ‘’capacitatea de a reuși să te dezvolți pozitiv într-o maniera social-acceptabilă în pofida stressului sau a unei adversități care comportă în mod normal riscul grav al unui rezultat negativ’’.

Cum poți să devii uman în pofida loviturilor sorții? Acest mod de a-ți pune întrebarea în admirativ există din momentul în care s-a început descoperirea semnificațiilor continentului uitat al copilăriei. Drăgalașul Remi, în -Singur pe lume- punea clar problema: “Eu sunt un copil găsit. Dar am crezut că, la fel ca toți copiii, aveam și eu o mamă….” Două volume mai târziu, după ce cunoscuse experiența copilăriei trăite în stradă, exploatarea prin muncă, loviturile, furtul si boala- Remi își câștigă dreptul de a duce o viață socialmente acceptabilă în Londra, și finalizează romanul cu o canțoneta napolitana care evocă “dulcile cuvinte” si “dreptul de a iubi”. Principiul acestui gen este exact același cu a lui Charles Dickens care, folosind ca sursă propria sa copilărie mizerabilă și exploatată, a extras tema suferințelor si victoriilor sale: “Eu nu vedeam nici o rațiune (…) pentru că drojdia societății n-ar putea servi la finaluri morale la fel de bine ca și floarea societății” (…) Acest tip de romane populare nu fac decât să pună în scena o singură idee: suferințele noastre nu sunt în van. (…)

Istoria noastră de viața nu este un destin. Ceea ce este scris nu este pentru mult timp. Ceea ce este adevărat astăzi nu va fi mâine, deoarece determinismele umane au scadenta scurtă. Suferințele noastre ne constrâng la metamorfoză și întotdeauna sperăm să schimbăm maniera noastră de a trăi. De aceea o carență precoce creează o vulnerabilitate momentană, pe care întălnirile noastre afective și sociale vor putea să o restaureze sau să o agraveze.

În acest sens, reziliența constituie un proces natural, în care ceea ce suntem noi la un moment dat, este obligatoriu să se împletească cu mediul afectiv și verbal. Dacă unul din elemente cade, construcția se poate prăbuși, dar dacă i se oferă un punct de sprijin construcția se poate reface. Bineînțeles în momentul traumatismului nu se vede decăt rana. Nu se poate vorbi de reziliența decât mult mai târziu, atunci când adultul, în sfârșit reparat, va mărturisi despre întămplarile devastatoare din copilaria sa. (…) Pretul rezilientei este tocmai oximoronul.

Oximoronul este o figură de retorică care consistă în a asocia doi termeni antinomici. Când adjectivul “minunat” califică un obiect la care nu te-ai fi așteptat- nefericirea, aceasta figură de stil permite exprimarea unei antiteze. Nu este ambivalența unde subiectul exprimă două sentimente, de amor și de ură în elanul său către o persoană. (…) Ambivalența caracterizează o pulsiune, o mișcare spre ființa iubită, pe care o dorim, și de care ne atașăm profund și care uneori chiar ne încătușează. Astfel oximoronul face să apară contrastul celui care, primind o mare lovitura.. i se adaptează clivându-se. Partea din persoana care a primit lovitura suferă si se necrozează, în timp ce o alta, mai bine protejată, încă sanătoasă dar mai secretă, adună cu energia disperării tot ceea ce poate da încă puțină bucurie și sens vieții. Gangrena si frumusețea, gunoiul si floarea se găsesc astfel asociate în timpul adaptării la dezastru. (…) Fiecare termen îl subliniază pe celălalt și contrastul le clarifică. Oximoronul devine caracteristica unei personalități rănite dar rezistente, suferinde, dar oricum bucuroase totuși să spere.

Nu putem vorbi despre reziliență decât dacă a existat un traumatism, urmat de reluarea unui tip de dezvoltare – o sfâșiere refacută. Nu mai este vorba despre o dezvoltare normală, pentru ca traumatismul, odată înscris în memorie, devine parte din istoria subiectului, ca o fantomă care îl însoteste. Pentru a auzi mărturiile celor care au revenit, este suficient să-i lăsăm să vorbească: Ghilgames, Sisif, regele Corintului și Orfeu din Tracia au coborât în Infern. Ahile îsi exprimase deja sentimentul interior de a fi fost mort. Armatele napoleoniene ne-au oferit un mare număr de fantome, precum colonelul Chabert, făcut celebru de Balzac. Dostoievski a vorbit despre urma de neșters lăsată în memoria sa de “casa morților” din ocna din Siberia. Dar cel mai mare număr de fantome a fost oferit de secolul XX: povestirea războiului din 1914-1918 de către Roland Dorgeles în- Le Jardin des morts (Gradina mortilor), Henri Barbusse cu- Le Feu (Focul) și Hermann Hesse în -Lupul de stepă, ne-au arătat în ce măsura fantomele invadeaza viața.

Infernul infernului a fost construit din cabane de placaj, în lagărele de concentrare naziste. Robert Antelme, alungat din spațiul umanitații, Primo Levi, considerat o simpla piesă, anulat ca ființă umană prin evitarea privirii care îl făcea transparent ca o umbră, au fost nevoiți să treacă prin travaliul doliului timpuriu pentru ei înșiși și să devină cadavre printre cadavre. Jorge Semprun a încercat să tacă, să facă “o lunga cură de afazie pentru a supraviețui”. Negarea l-a protejat, înghețând o parte din lumea lui, pâna în ziua în care realul i-a revenit pe deplin în minte, când a vazut actualități filmate ce arătau “imagini de culise” cu adunarea cadavrelor pe câmpurile naziste! “Noi nu am supraviețuit morții .. Noi am trăit-o … Nu suntem supravietuițori, ci fantome”-Boris Cyrulnik.

Ok, ți-ai găsit agresorul, poți să îți verbalizezi suferința? Orice suflet se poate salva, trebuie doar să vrea cu adevărat. Rezistența la durere este, sau devine suportabilă, spune fetița din mine care știe cum “cândva o sa fie bine”. Dar rezistența la care suferință? Cine mă lovește? Ce doare? Care este evenimentul traumatic? Care este acea violență traumatică care destramă bula protectoare?

Știind răspunsurile la întrebările acestea, poți să construiești schela care te înconjoară în plin dezastru dar și după dezastru. Construcția asta îti va da apoi posibilitatea să urci înapoi la viața, în ciuda rănii și a amintirii ei, a existenței durerii în conștiința ta, în tine… îmi șoptește în continuarea fetița din mine care știe cum “cândva o sa fie bine”.

O întreb care este durerea, sursa ei?…. Dar nu-mi spune nimic, ea doar este acolo, aici… în mine, așteaptă “să fie bine.”

“Unele scenarii vor deveni amintiri și ne vor jalona identitatea narativă, asemenea unor povestiri fără cuvinte: “Îmi amintesc exact ca după ce am luat bacalaureatul am mers cu un alt candidat să bem un Martini într-un bar. Îmi amintesc vesta din piele de antilopă a tânarului coleg, pieptănătura, fața lui. Îmi amintesc tejgheaua rotunjită de la bar și capul barmanului. Îmi amintesc chiar că am spus: «Acum, ca ne-am luat bacalaureatul, suntem valoroși.» Îmi amintesc expresia buimacită a colegului meu, care cu siguranță considerase că este un om valoros dinainte de reușita la bac.” Cel care vorbea astfel extrăgea acest scenariu din magma realitătii pentru a-l transforma într-o caramidă din construcția identitătii sale. Copil abandonat fiind, angajat într-o uzina de la vârsta de 12 ani, reușita de la bacalaureat capată pentru el semnficația unui eveniment extraordinar, care avea să-i permită să devină inginer. Școala însemna “reparație”, “compensație”, pentru un adolescent căruia, în lipsa unei diplome, i-ar fi fost greu să se puna în valoare. Întâlnirea la un pahar de Martini creiona în imagini ritualul unui scenariu care avea să-i jaloneze memoria.

În lipsa evenimentului, nu există nici reprezentare a sinelui. Felul în care mediul a sensibilizat subiectul la acel tip de informație este ceea ce scoate în evidentă o secvență din realitate și face din ea un eveniment. Nu putem vorbi despre traumatism decât dacă exista o intruziune, daca surpriza cataclismică sau uneori subtilă copleșește subiectul, îl zdruncină sau îl înscrie într-un torent, într-o direcție în care el ar fi vrut să nu meargă. (…)Prin urmare, o reprezentare în imagini și cuvinte va putea forma din nou un univers intim, reconstituind o viziune coerentă.

Evenimentul care induce trauma este copleșitor, ne derutează; iar sensul pe care îl conferim evenimentului depinde de istoria noastră personală și de ritualurile care ne înconjoară. (…) Prin urmare, nu există “un eveniment în sine”, pentru ca o secvență de realitate poate căpata o valoare notabilă într-un anumit context si poate fi una banală în altul.

(…) Orice traumatism ne bulversează si ne derutează, îndreptându-ne către tragedie. Dar reprezentarea evenimentului ne oferă posibilitatea de a-l transforma într-un pivot al istoriei noastre; un fel de luceafăr negru care ne indică direcția. Când bula noastră s-a destrămat, nu mai suntem protejați. Rana este reala, bineînteles, dar destinul ei nu este independent de voința noastră, pentru că putem să o transformăm în altceva”- Boris Cyrulnik.

În ultimii doi ani de zile cred că am citit peste 20mii pagini de psihologie și psihanaliză. De  mai bine de un an de zile “mă întind pe divan” într-un cadru psihanalitic și îmi cunosc sufletul inconștient, cu parțile lui luminoase, dar și întunecate. Și sunt întunecate, nu glumă…

Pentru această temă am citit alte circa 1000 de pagini scrise de autori interesați de subiect, și în nici un rând, în nici un cuvânt, în nici o poveste, eu nu puteam să îmi explic durerea pe de-a întregul, să găsesc toate elementele arhitecturii ei, să îmi cunosc agresorul. Desigur am găsit mulți monștrii în trecutul și prezentul meu, în sufletul meu. Unii reali, alții doar “prost interpretați”. Am reușit să-i înțeleg, să-i descâlcesc. :) Am mai văzut și fereastra ostilă prin care… cândva am ales să percep lumea, felul nesigur în care am înțeles că trebuie să construiesc relațiile cu semenii mei, și am început să schimb aceste lucruri. Am plâns mult, am râs ca nebuna, plâng în continuare, și apoi râd de mine sau de durerea mea…mă vindec, traiesc, deci mă salvez. Știu asta pentru că știe și fetița din mine, simțim la unison că am ajuns la… soluție, la salvare, și simțim asta pentru că începe “să fie bine”, viața să fie roz, bună de trăit. Pe măsură ce tricotez un sens bucății mele de existență scurse pâna în momentul prezent, fetița din mine devine cumva tot mai mică, pur și simplu… azi nu o mai doare ca ieri.. și îmi dă voie să cresc, să fiu liberă să trăiesc. Eu, căpitanul meu!

Dar cine este, totuși, agresorul? Al tău, al meu. Care este durerea? Habar nu am ..cum este în cazul tău, dar în al meu este interesant faptul că am început să mă salvez.. când încă nu îmi identificasem agresorul, nici sursa suferinței. Cel puțin nu în mod conștient. La naiba, nici măcar nu puteam să numesc durerea, și totuși ceva nu mă lăsa să traiesc, deși începeam s-o fac, să simt…

Nu știu dacă tu ai reușit să te salvezi, eu știu că am început să o fac după 31 de ani de viață, de reziliență, de rezistența la suferință. La care? Nu am știut pâna de curând când am aflat că agresorul meu sunt eu.

Evident că inițial m-am înfuriat, dar apoi am empatizat cu mine, că deh trebuie să empatizeze cineva și cu criminalii, în special dacă ești fan al doctrinei socratice, care spune că nici cel mai rău om nu este rău.. este doar ignorant, pentru că ia un fals bine ca fiind un bine bun. Mergând pe îndemnul antic “Cunoaște-te pe tine însuți. Viața care nu este analizată nu merită trăită” (Socrate) încet încet, în ritm de melc, pas cu pas, printre lacrimi, prin râsete… am înțeles cum sufletul meu inconștient vede fericirea ca un eșec, reușita o înțelege ca pe o rușine, ceva ce trebuie să mă facă să mă simt vinovată.

Sufletul acesta inconștient nu are timp, spațiu, nu recunoaște realitatea, logica, morala, contradicția, cuvintele le înțelege ca și lucruri… dar, totuși el mă face să fiu ce sunt, ce gândesc, ce vreau, cum acționez, ce obțin aici în… logica realității, aici în lume, în viața. Deci, cine-i agresorul tău? Cine îți face rău?

“La finele vieții sale, o persoană din două va fi trecut printr-un eveniment ce poate fi considerat traumatism, o violență care să-i fi adus în apropierea morții. O persoană din patru se va fi confruntat cu mai multe evenimente distructive. O persoană din șase nu va fi reușit să se elibereze de traumatismul său psihic. Aceasta înseamna ca ceilalți, prin zbaterile si implicarea lor, vor fi reușit să-și recompună personalitatea destrămată și să-și reia locul în aventura umană”- Boris Cyrulnik.

Am renunțat la scoală la vârsta de 17 ani, la 21 de ani eram cunoscută ca și “prima vedetă porno a României” m-am prostituat, am intrat în relații adulterine, am trăit în promiscuitate, am înșelat, m-am lăsat agresată fizic și psihic, folosită de către trusturi media ca instrument politic, bătută în numele iubirii, ș.a.m.d. Am supraviețuit unui accident de mașină extrem de grav, am trecut prin operații chirurgicale care mi-au schingiut sânii, lăsându-mi cicatrici veșnice..  ca niște stele negre. Am întâlnit un om minunat, am construit împreună un cămin, o noua Eu, una mai curată, și am fost trădată, am vrut să mor dar nu mi-a reușit… Am reluat școala.. și am ajuns azi, aici, întinsă pe divan, student la psihologie, iubită si iubind real, scriind despre reziliență, construind relații, visând, trăind.

Constat că sunt îndreptațită să scriu despre această temă, chiar dacă inițial “nu îmi găseam subiectul”. Destinul meu este unul rezilient, unul în care am rezistat în mocirlă…

În noroi însă.. eu am ales să mă scald, eu…agresorul meu, eu m-am pus singură în toate situațiile de suferință, eu… călăul meu, ce ascultă de altă parte din mine.. Una care-l integrează, fară să-l includă, o parte care întelege fericirea drept mare durere, iar viața drept un chin…. Și mie mi-au luat aproape 32 de ani “să mă prind”. Acum sunt liberă, cu al meu destin, și este un soi aparte de libertate. Știu pentru că simt asta când stau și tricotez… un fir pe față pentru călău, unul pe dos pentru speranță.

“Există culturi în care reziliența nu este de conceput pentru că organizarea socială nu o face posibilă. Cum ați vrea să redeveniți oameni când nu vi se permite sa învatati “meseria de om” pentru că un accident a distrus imaginea sub care vă înfățișați mai înainte?  Însă atunci când, în ciuda suferinței, cineva murmură o dorința, este suficient ca altcineva să o auda pentru ca scânteia să redevină flacară”- Boris Cyrulnik.

Aici, în societatea și cultura noastră …salvarea este permisă. Trebuie doar să alegi să te salvezi, poate singura alegere ce o deținem cu adevărat în existența asta umană, singurul moment pur de liber arbitru. Sunt multe posibilități să-ti croșetezi destinul, dar nu prea multe căi. Alege azi să începi călatoria în tine, cu tine… E primul pas, și singura cale, unicul drum. Asta am învățat eu!

“Reziliența înseamnă să fii in măsură să-ti revii în urma unor evoluții de viață care pot părea la început total copleșitoare. Sunt câteva moduri în care îti poti construi reziliența. Începe prin a evita reacțiile de victimă. În mod trist, unii oameni se blochează în starea de victimă și/sau în atitudinea de a-i învinui pe cei din jur atunci când viețile lor sunt bulversate. (…) A rămâne blocat în această stare de spirit este ca și cum ți-ai înfășura o frânghie în jurul picioarelor și apoi ai încerca să alergi într-o cursă. Gândirea de victimă te face să te simți neajutorat, iar blocarea și stagnarea în emoții negative ca teama, mânia, neliniștea, disperarea, neputința și lipsa de speranță reduc abilitatea de a rezolva problemele și slăbesc reziliența. Începe să ai încredere în tine, să-ti construiești o imagine cât mai pozitivă despre tine bazată pe valori morale, să-ti construiești un plan personal pentru a-ți optimiza sănătatea, să-ti descoperi talente personale, și devii un om rezilient ”- profesor dr. Al Siebert.

Cu drag…

*Citatele sunt preluate din cărțile: -Cyrulnik, Boris-Murmurul Fatomelor, ed. Curtea Veche, București, 2005

-Cyrulnik, Boris- O minunată Nefericire, ed Elena Francisc Publishing, București, 2006

-Siebert, Al- Avantajul Rezilienței, ed. Iuliana Enache, București, Bussiness Tech International, 2009

Colours..

Wednesday, June 25th, 2014

…a little bit of art never killed nobody :)

More paintings by Dorothy Iannone on huffingtonpost.com

Enjoy…

XXX, XXY, XYY

Tuesday, June 24th, 2014

…cine este femeia XXX? Sunt tare curioasă ce răspuns vă trece prin minte. Să fie Jenna Jameson, sau poate Sandra Romain? Hm? Mi-amintesc că și eu aveam o melodie în care mă prezentam …Laura XXX, și vă jur ca nu am aneuploidie :)

Tot din sfera geneticii am aflat răspunsul la întrebarea: Cine este femeia XXX? Ei bine, vorbim despre o.. mutatie, la fel ca și în cazul bărbatului XYY și XXY.

Orice modificare permanentă survenita la nivelul ADN-ului se numește mutație, aceasta modifică implicit mesajul genetic. Mutațiile pot fi spontane; survenite în urma acțiunii unui factor fizic sau chimic- numit agent patogen; există mutații care afectează doar celule somatice, sau care afectează celulele germinale. Mutațiile genomice pot fi mutații în care este afectat numărul tuturor cromozomilor, sau alterări la nivelul cromozomilor a căror număr rămâne neschimbat. Alte alterări afectează numărului unui singur tip de cromozomi și se numesc aneuploidii. La om cele mai cunoscute aneuploidii sunt trisomiile. Interesante sunt trisomiile sexcromozomilor. Avem astfel trisomiile:

XXX- femeie, hipogonadică, amenoreică, cu alterări somatice și psihice.

XYY- bărbat, nu prezintă simptome patologice (uneori mai înalti, cu oarecare dificultăți de a învăța și întârzieri în formarea limbajului).

XXY- este trisomia care dă sindromul Klinefelter- bărbat, hipogonadic, steril, cu aspect feminizat, pilozitate toracică și facială prost dezvoltate. Pot prezenta probleme cognitive și de învățare.

Un caz de sindrom Klinefelter rămas celebru este cel al cavalerului de Eon, Charles Genevieve d’Eon de Beaumont (1728-1810). Acesta, din punct de vedere anatomic, prezenta caracteristicile sindromului Klinefelter cu un accentuat grad de feminitate. A dus o viața publică atât ca bărbat- Charles d’Eon, cât și ca femeie- Lya de Beaumont. A fost căpitan de dragoni, diplomat, agent secret a lui Ludovic XV, și pentru un timp doamnă de companie a Țarinei Ecaterina II. În a doua jumătate a vieții a adoptat varianta feminină, și a fost obligat de Ludovic al XVI să nu mai poarte haine masculine.

Cu drag….

*Informațiile de genetică sunt preluate din cartea- Genetica Psihologică si Psihopatologică, autori – academician Constantin Bălăceanu Stolnici, Georgeta Camellia Cozaru, Adrian Cristian Papari.

**Sursă fotografii: Foto 1- 1.bp.blogspot.com și Foto 2- grosvenorprints.com