Posts Tagged ‘cuplu’

Monogamie vs. (In)fidelitate.

Monday, December 15th, 2014

…în articolul Problema Idealulul Monogamiei, publicat în luna octombrie, v-am prezentat o viziune psihanalitică asupra modului în care ne raportăm ca ființe umane la  fidelitatea intimă, o prelegere semnată de Karen Horney- psihanalistă din curentul neo-freudian. Azi vă aduc în atenție un text scris de către psihologul Gyorgy Gaspar, și prin acest post încheiem (pe moment) serialul dedicat infidelității în cuplu.

Monogamie vs. (In)fidelitate….

“În calitate de terapeut de cuplu și om cu implicații sociale încerc să cunosc și să înțeleg cât mai bine natura relațiilor interumane. Nimic nu-mi stârnește mai mult curiozitatea terapeutică decât relațiile dintre oameni și descoperirea modalităților prin care acestea se pot vindeca și stabiliza după diferite evenimente mai mult sau mai puțin traumatice. Un astfel de eveniment este „teribilul I” – adică una dintre cele mai mari îngrijorări ale partenerilor și anume infidelitatea.

Acest subiect este amplu dezbătut atât în literatura de specialitate cât și în folclorul urban și desigur părerile sunt împărțite și fiecare paradigmă, științifică sau personală, încearcă să găsească o explicație cât mai plauzibilă pentru mecanismul infidelității. În ceea ce urmează vă invit la o scurtă analiză a două concepte care mă preocupă de o bună vreme: monogamia și fidelitatea. (…)

Esther Perel (unul dintre cei mai în vogă terapeuți de cuplu la ora actuală) este de părere că «fidelitatea este mama tuturor limitelor, regina dominatoare, deoarece ne confirmă uniunea mai mult ca orice altceva» În viziunea autoarei în clipa în care doi oameni devin un cuplu, aceștia încep să aibă de a face cu limite – stabilesc mai mult sau mai puțin concret ceea ce le este permis și ce le este interzis.

Însă în mod cert lucrurile se schimbă și odată cu ele se schimbă și percepțiile noastre asupra normelor relaționale. Odată cu intrarea în noul secol standardele relaționale trebuie redefinite și adaptate la societatea contemporană. În trecut lucrurile erau mul mai clare și mintea umană putea mult mai ușor să frâneze tentațiile, azi însă obiectul interzis este mai mult decât fructul dorit, acesta devine adesea elementul decizional prin care alegem să ne ghidăm viitorul. Adesea preferăm să distrugem o relație decât să-i punem structura la îndoială. Ghidați de o politică a consumului întotdeauna ne dorim ceea ce este mai bun, ceea ce este mai nou, mai tânăr, mai căutat. Dacă nu reușim să obținem aceste lucruri vrem, cel puțin, mai mult din alte cele: mai multe vacanțe, mai multă stimulare, mai multă intensitate – cert este că tot mai greu este să ne mulțumim cu ceea ce avem. Foarte puțini dintre noi alegem să fim recunoscători pentru ceea ce avem și să admitem că „Ce am e bun. Este suficient”. Azi ne este mult mai greu decât cu sute de ani în urmă, deoarece plăcerile lumești sunt peste tot, acestea ne îmbie la ospăț și desfătări, și dacă alunecăm în capcana de a confunda satisfacția sexuală cu fericirea personală, ajungem să îndeplinim cele mai temute profeții ale partenerilor – violarea exclusivității sexuale. Din acest punct de vedere nu este greu să înțelegem de ce infidelitatea este una dintre cele mai mari neliniști într-o căsnicie.

Foarte ușor poate spune mintea cititorului că aceste tentații nu sunt chiar atât de noi, mai ales dacă alegem să facem o referire la metafora biblică a mărului interzis. Însă în trecut au existat și o serie de gardieni ai sacralității relaționale. Familia și biserica sunt doar două dintre puterile care în trecut promovau evitarea tentațiilor și aplicau adesea pedepse pentru cei care nu le făceau față. În mod cert dorința s-a păstrat și în prezent, însă abilitățile noastre de a le face față par să fie tot mai slabe, mai mult decât atât suntem încurajați să ne urmăm dorințele într-o manieră necontrolată și când vine vorba despre asumarea unei relații, cineva sau ceva ne transmit că, trebuie să renunțăm la ceea ce am fost încurajați să ne dorim. În astfel de condiții, iar sunt de acord cu Esther Perel care spune să monogamia este neajutorată.


Credința noastră în monogamie este atât de bizară, încât, majoritatea cuplurilor aleg să nu abordeze niciodată acest subiect. Pe baza principiului că perspectiva înșelării este prea întunecată, alegem să evităm subiectul printr-o negare practică. În ciuda rezultatelor alarmante confirmate de statistici, în baza cărora rata de divorț este de 50% pentru prima căsătorie și de 60% pentru a doua căsătorie, în ciuda creșterii alarmante a aventurilor, continuăm să investim energie psihică în iluzia conform căreia mariajul este bun la toate. Și în momentul în care ne trezim la realitate cei mai mulți optăm pentru divorț sau aventuri, nu pentru că punem la îndoială instituția căsătoriei, ci deoarece avem falsa convingere că am ales persoana nepotrivită cu care să ajungem în nirvana. Iar ceea ce ne ghidează ieșirea prematură din relații este că data viitoare vom alege mai bine. Astfel accentul cade din nou și din nou pe obiectul iubirii noastre și nu pe capacitatea noastră de a iubi. Oare este sănătos așa?

Realitatea ne arată că fantoma infidelității ne bântuie mai mult decât am crede la o primă vedere și potrivit unor teorii psihanalitice aceasta este alături de noi încă din timpul diadei mamă-copil și ajungem să ne maturizăm în umbra acesteia. Izolarea și însingurarea, condiții parcă specifice vieții moderne nu fac altceva decât să amplifice nesiguranța toxică care se află în spatele posesivității romantice. Cu cât ne simțim mai mici pe lume, cu atât ne este mai mare nevoia de apreciere din partea celorlalți. Vrem să știm că noi contăm și că, cel puțin, pentru o persoană suntem speciali (de neînlocuit). În această lumină insistența noastră pentru exclusivitate sexuală căpătă contur – și pe bună dreptate simțim că sexul este trădarea absolută.


În concluzie se pare că, cel puțin din perspectiva celor prezentate mai sus, monogamia este indicatorul caracterului nostru special: am fost ales/aleasă și a renunțat la ceilalți. Ceea ce înțelegem ca parteneri din acest context este că atunci când întorci spatele altor iubiri, îmi confirmi unicitate. Însă mai există un aspect cu adevărat dureros când mâna sau mintea ta rătăcește, importanța mea este distrusă sau în cuvintele folosite de Esther Perel – dacă eu nu mă mai simt special, mâinile și mintea mea tremură de curiozitate. Și în mod evident cei deziluzionați sunt predispuși la a-și recâștiga curiozitatea și statutul de om special pentru cineva.

Partea bună, ceea în care cred cu tărie, este că acest statut de ființă specială poate fi redobândit și în relația a cărei monogamie a fost uitată pentru o vreme. Cu siguranță este foarte greu a-l lua din nou de mână pe celălalt, și este nevoie de mult curaj și maturitate, însă din fericire nu este imposibil”- Gyorgy Gaspar, psiholog clinician cu practică în Terapia de Cuplu și a Familiei (articolul este preluat cu acordul autorului de AICI).

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan

“Așa sunt bărbații”, credință, despărțire…

Thursday, December 11th, 2014

…în articolul anterior, din cauza lungimii textului, nu am încheiat lista sfaturilor pe care este indicat să nu le urmăm când parcurgem procesul de depășire a traumei infidelității. Psihologul John Gottman mai punctează câteva contraindicații importante, pe care vă propun să le dezbatem în acest articol.

-Doar credința voastră o să vă ajute să treceți peste asta- Ok, să vorbim puțin despre credință și salvarea ce o poate aduce în trauma asta…

Credința, atât la nivel individual, cât și într-un posibil viitor alt «Noi», da, poate ajuta și susține deschiderea, noua deschidere a partenerilor unul față de celălalt.

Bineînțeles putem adăuga importanța Sistemului de Credințe în structurarea și continua dezvoltare a sistemului psihic uman, și a individului în fond. Fiecare în parte credem în ceva, și toate convingerile acestea ne și definesc, ne pot ajuta să ne salvăm nu doar din trauma infidelității, ci din orice tip de traumă, la fel cum ne pot și limita.

Rămânând însă la trauma trădării într-un cuplu, aici fuga partenerilor sau a unuia într-o credință ce se concentrează pe ceva exterior lor, atât individual, cât și de entitatea de “Noi” (exemplu- :)  Doamne ajută-mă, fă-l să se schimbe să nu mai trădeze, și eu o să aprind XXX lumânări, o să țin XX posturi, și o să dau XY acatiste) – poate susține constelații psihice care favorizează apariția și chiar istalarea unor patologii psihice, în special că vorbim deja de un fond traumatizant.


În infidelitate trauma trebuie procesată, și este ok să ceri ajutor, fie la un terapeut de cuplu, fie la un duhovnic, ș.a.m.d.. însă întotdeauna trebuie să intri în tine, să te vezi, să te înțelegi, chiar și atunci când privești spre exterior. Și apoi trebuie să te repoziționezi într-un alt Noi. Nu o minune te scoate din noroi, din durere, ci tu, și în cazul acesta… voi, noi.. și fiecare în parte. Părerea mea.

Dacă pentru un om «a aprinde lumânări» este un gest care liniștește, este meditativ, îl calmează… merită să-l facă. Dar, dacă, ca om investești speranțe ce țin de sfera miracolului în acest tip de gest, și acesta e singurul mod în care aștepti să “treacă problema” riști să te adâncești în mocirlă. Pentru că iluzia se sparge, de fiecare dată, se deșiră pur și simplu, sau rămâi să te plimbi prin Împărația Psihozei.

-Femeile trebuie să accepte că ‘’așa sunt bărbații’’-Există anumite teorii născute din gândirea unor geneticieni care vorbesc de “gena fidelității”, însă sunt (încă) supoziții. De dragul dezbaterii acceptăm că, poate, bărbații (prin predispoziții genetice) sunt mai predispuși la infidelitate. Acceptăm chiar și idei, cum că, din punct de vedere al evoluției, se întăresc aceste predispoziții (bărbatul vânător, bărbatul ce lasă sămânța). Mergând pe firul acestor idei, construcția noastră, a femeilor trebuie să fie bineînțeles total opusă, și practic genetic, dar și evolutiv, să fim mai predispuse spre fidelitate. Noi suntem mamele puilor, și deci, pe de o parte instinctual vrem protecție, siguranță și hrană pentru cuib, iar pe de altă parte adaptarea și evoluția ne-au arătat că păstrarea unui mascul, care asigură hrana și siguranța cuibului, ne este benefică.

Ok, ținem cont de aceste presupuse predispoziții. Dar peste ce îți este scris în codul genetic, știința a demonstrat că intervine modelarea mediului, intervine dezvoltarea individuală a fiecăruia, care activează sau nu (poate chiar inhiba) anumite predispoziții genetice, anumite gene în fond. Toți avem un bagaj genetic care ne predispune spre diferite boli psihice sau de ordin fizic, dar asta nu înseamnă că neapărat le și dezvoltăm. Iar acesta este un fapt certificat.

Toți avem o construcție psihică și fizică determinată genetic, dar fiecare parcurgem individual anumite drumuri (tipice pentru fiecare proces de creștere) care influențează dezvoltarea noastră ca ființe umane. Ori aceste etape din dezvoltarea noastră (exemplu- Complexul Oedip) ne fac atât pe noi, femeile, cât și pe bărbați, culmea, să vrem infidelitatea. Ce vreau eu să punctez este că, din punctul meu de vedere susținut de ce am învățat până în prezent, consider că nu determinarea genetică, nu identitatea sexuală, ne predispun spre infidelitatea, ci drumul pe care îl parcurgem ca pui de om în dezvoltarea noastră în ființe umane adulte.

Ne dezvoltăm ca oameni să nu fim monogami, așa învățăm prima oară să gestionăm relația de iubire pentru altul…când apare un al treilea la orizont. Urându-l și dorindu-l… pe acesta. Al treilea. :)

În evoluția oricărui cuplu de adulți se naște dorința de a trăda, chiar și atunci când nu suntem conștienți de asta; și, adesea “trădăm” în multe feluri…. nu neapărat înșelând prin comportamente ce sunt recunoscute ca “ale infidelului”. Această dorință este susținută energetic de conflicte inconștiente primare, și are “puterea” să ne ocupe întreaga conștiință. Cum îi rezistăm? Prin același Principiu care te împiedică să spargi un magazin de pâine când ți-e foame, același Principiu care te oprește să-ți faci nevoile pe unde îți vine, și aștepți până ajungi la o toaletă. Principiul Realității. Principiul rațiunii, al logicii, al moralității. Principiul pe care se construiește respectul… încrederea, umanitatea ș.a.m.d.


Nu suntem născuți să fim monogami- bărbații se pare că își găsesc și mai multe argumente în această afirmație. Ok, dar nu suntem născuți însă nici să nu fim criminali. În special… bărbații!

Nu ne dezvoltăm să fim monogami- așa e, nici ca femeie, nici ca bărbat, dar ne dezvoltăm suficient rațiunea (sau nu) cât să interiorizăm respectul. Și e nevoie de respect reciproc din partea partenerilor în construcția oricărei entități sănătoase de «Noi». Respect față de ei înșiși, față de celălalt, față de valorile și credințele individuale, dar și față de cele comune.

În zilele următoare în cadrul acestui mini-serial …inside infidelity subiectul Monogamie va fi adus din nou în discuție.

Eu cred că monogamia poate să fie sănătoasă când este o alegere liberă, nu când este ceva impus. Însă și în situația fericită a alegerii… monogamia ne pune limite, și nu ne este scrisă la naștere în vreo genă minune, nici nu ne-o predă cineva. Din contră, de mici învățăm … trădarea. Dar asta e altă poveste, mai freudiană un pic. :)

Relatia trebuie salvată cu orice preț-SAU- relația nu poate fi de fapt salvată pentru ca nimeni nu se poate recupera din asta. Nu orice relație trebuie și poate să fie salvată. Există predictori care îți evidențiază că s-a produs o profundă detașare emoțională între doi parteneri, iar despărțirea este un subiect bun de abordat.

Printre acesti predictori, evidențiați de către cercetările inteprinse de John Gottman avem:Rescrierea trecutului în termeni negativi. Amintirile împreună au o dominantă negativă, și implică multă individualitate nu sensul de “Noi”. Un alt predictor este dat de observarea răcelii și disprețului existent între parteneri în situații când se cere afecțiune și respect. Alt predictor este obserbabil în focalizarea partenerilor pe individualitate vs. cuplu, apare «Eu vs. Noi». Nu mai există, sau nu este puternic, sentimentul, dorința de a fi amândoi implicați în evenimente, nu mai sunt investite valorile, credințele comune, dispare sau se reduce mândria față de relație. Nu este evidentă în astfel de cazuri nici mândria față de cum au făcut față problemelor împreună, cum relația a devenit mai puternică. Partenerii nu mai țin cont de stările și hărțile emoționale ale celuilalt, și nici de harta comună.

Povestirea trecutului, chiar și în momente importante din relație (prima întâlnire, nuntă, apariția copiilor) poate să devină generică, nu particularizată, și, în schimb poate să devină dominată de o istorie nestructurată a unui șir de probleme care le-a subminat încet relația. Ambii parteneri (sau doar unul) prezintă o detașare emoțională față de amintiri. Există o dificultate de a-și aminti detalii ale începuturilor, și a le descrie cu plăcere.

Este evidentă dezămăgirea partenerilor nu satisfacția despre cum credeau că va fi relația, iar încet, în discurs se instalează cinismului față de angajamentul pe termen lung în general. Orice comportament pozitiv al celuilalt este interpretat cu cinism, ca o excepție. Aici, cel mai adesea, este evidentă și distanțarea emoțională de relație (predictor puternic al despărțirii). La suprafață poate părea că cei doi discută calm și rezonabil, însă calmul este dat de lipsa implicarii emoționale. In aceasta faza e mai probabil să apară relații extra-conjugale. Aici, acestea sunt în general simptomul unei căsnicii pe moarte, nu cauza”- Institutul Gottman.

Bineînțeles rămâne întrebarea: Care relații pot să fie salvate? Răspunsul simplu: Cele în care partenerii doresc acest aspect… salvarea.

Salvarea, după cum am mai precizat, nu presupune resuscitarea unei relații vechi, ci construirea unei relații noi. Ce se salvează în cazul unei relații lovite de infidelitate… sunt cei doi parteneri. Ei supraviețuiesc traumei, și vor construi o relație nouă.

“Infidelitatea nu este o problemă care se rezolvă prin «muncă de convingere», și uneori nu toate relațiile trebuie salvate, iar acest aspect trebuie bine evaluat de către parteneri. De exemplu, dacă cel care a trădat este ambivalent față de a se întoarce la partenerul inițial, nu are rost încercarea”- John Gottman.


Un articol care abordează problema despărțirii dintr-o perspectivă mai psihanalitică l-am găsit pe blogul analyzethis.ro- scris de către psihoterapeutul de formare psihanalitică Petruța Gheorghe. Eu vă redau un pasaj, dar vă recomand cu căldură să-l citiți integral AICI.

“Adevărul adevărat este că relațiile sunt întâlnirea dintre două nevoi. Dacă nevoile fiecărui participant sunt satisfăcute – chiar și cele obscure ce implică durerea și victimizarea – relațiile durează, când aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute, atunci relațiile se șubrezesc, se usucă și cad. Prima persoană pe care o avem în grjiă suntem noi înșine și dacă reușim să facem bine acest lucru vom fi învățat cu siguranță cum să ne îngrijim de odraslele noastre și ceilalți. V-ați gîndit că părăsind un om pe care nu-l mai iubim îi dăm șansa de a întâlni un alt om mai potrivit, mai compatibil, mai dispus să-l valorizeze? Că fructificarea acestei posiblități este întru-totul în mâinile celuilalt?”- www.analyzethis.ro

Va urma

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan

O poveste de iubire ( despre cupluri- ce căutăm, ce aflăm, cum rămânem împreună? )

Tuesday, November 4th, 2014

… luni seara a început Săptămâna PSI, zile cu ateliere de discuții despre suflet, un proiect interesant, care sper să aducă lumină în multe minți, măcar un strop. După cum propovăduia și Osho, ca să faci lumină într-o cameră întunecată, pentru început aprinde un chibrit…

Săptămâna PSI este un eveniment național, ca o cutie de chibrituri. Proiectul este coordonat de Editura Trei şi se desfășoară în Librăriile Cărtureşti din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, Timişoara şi Constanţa, în perioada 3-9 noiembrie.

În București evenimentul a debutat cu un work-shop numit O poveste de iubire, susținut de dr Simona Radu-Răduță, medic psihiatru și psihoterapeut.. După cum s-a recunoscut încă de la început, titlul a fost ales “ca să atragă lumea”. A făcut-o, masarda Librăriei Cărturești Verona a fost plină. Curiozitatea mea nu a fost însă stârnită de denumirea atelierului, ci mi-a atras atenția ce scria sub titlu… “Despre cupluri, ce căutăm, ce aflăm, cum rămânem împreună?” Iar un medic cu formări și în psihoterapie urma să răspundă. Hm? N-avea cum să nu fie interesant. Și a fost!!

Să o luăm cu începutul, ce căutăm.. când vrem o relație de iubire?

Dr. Simona Radu-Răduță a prezentat pe înțelesul tuturor că fiecare ne căutam mama, chiar și atunci când îl găsim pe tata. :) Ok, lăsând gluma la o parte, fie și adevărată, s-a explicat că: “iubirea fără să faci ceva pentru ea nu este disponibilă decât în viața intrauterină. După ce ai văzut lumina zilei trebuie să faci ceva pentru ea, să ceri atenție ca să primești. Calitatea relației pe care ai avut-o la început de viață cu mama ta, va fi tiparul pentru relațiile viitoare. Noi căutam acea relație, căutăm pe cineva în acel rol, ca să ne putem juca și noi rolul, adică ceea ce știm să fim, și cum să relaționăm. Când ne îndrăgostim … nu o facem, așa cum credem conștient, de un necunoscut. Desigur, poate e un străin pentru conștient. Dar noi nu ne-am fi îndrăgostit dacă nu ar exista o proiecție pe acel străin, una familiară și inconștientă, despre care, normal, nu avem habar la modul conștient. Trebuie să înțelegem că inconștientul este…. inconștient. Asta-i marea lui calitate. Conștientul, ce gândim, felul cum simțim, e doar suprafața, vârful icebergului “- dr. Simona Radu-Răduță.

Tiparul menționat în discurs.. este stilul de atașament despre care am mai scris în trecut pe blog (vezi – Lecție de atașament cu dr. Dan Siegel)

Dr. Simona Radu-Răduță a explicat pe scurt cele trei tipare principale (sigur, evitant, dezorganizat), observabile la copii, și la adulți, iar eu am fost fascinată de felul în care a reușit să pună în vorbe simple întreaga teorie științifică, încât am uitat să-i notez cuvintele. :)

Așadar, să trecem la următorul punct… ce aflăm? O întrebare la care Simona Radu-Răduță a răspuns într-o manieră pe cât de prietenoasă, pe atât de sinceră și de directă, încât aveai impresia că a înviat Freud.. și-ți ține o lecție de viață, e drept, pe o voce caldă.

Dr.Simona Radu-Răduță-“Găsim ce căutăm inconștient”.

Ok, dar ține de evidență, că se naște întrebarea, ce ne facem când străinul ăsta, atât de familiar pentru inconștient, nu e chiar… cum era mama?

Dr. Simona Radu-Răduță-“Ce facem în cuplu, dacă partenerul nu joacă rolul? Îl vom face să joace rolul. Respingem de exemplu, producem tensiune. ”

Și așa e, din umila mea părere de student la Psihologie extrem de pasionat de Teoria Atașamentului… un om cu un tipar evitant, va ține mereu dragostea la un braț distanță, din cele mai mici gesturi, pâna în cele mai mari decizii. Un om cu un stil de atașament dezorganizat, ambivalent, anxios (toate sunt denumirile cercetătorilor, nu trageți în mine :) ) se va agăța de ea, ca să nu o piardă, iar în mintea și sufletul lui o pierde tare des, la fiecare ceartă mică, la fiecare floare neadusă, la te miri ce stimul nesemnificativ teoretic doar, pentru că în sufletul anxiosului produce, în fond, durere. Și doare tare. Iar când iubirea este din nou oferită, oamenii din această categorie se revoltă, și, în general, lovesc tocmai în sursa de iubire, protecție, confort. De unde știu? Din primele clipe de viață, din relația cu mama. Și nu, mama mea nu m-a abandonat, nu m-a neglijat, nu m-a înfometat, nu m-a agresat ș.a.m.d. Doar că.. n-a știut să îmi înțeleagă semnalele tot timpul, dar nu din vina ei. La urma urmei, a avut și ea o mama… pentru că, poate nu te așteptai, însă, primim tare multe moșteniri de care nu avem nici cea mai mică idee. Nici măcar un gând nu ne avertizează despre această avuție.

“Pentru o secundă imaginați-vă relația ca o entitate separată. Există, așadar, eu, tu, dar mai există și noi. Uneori nu strică să ne identificăm cu noi, ca să putem fiecare să-l observăm mai bine pe eu. Oamenii au nevoie de cineva în care să se oglindească, ca să se înțeleagă pe ei, și să poate să vadă lumea. Copilul mic de două, trei luni, de exemplu, se crede mare cât lumea, creatorul ei ș.a.m.d. Undeva aproximativ 6, 7 – 9 luni, prin oglindirea în mamă, și prin privirea mamei, înțelege că el este unul, ea una, și înțelege lumea sa interioară dar și realitatea exterioară, prin relația pe care o are cu figura sa maternă, persoana care îi asigura satisfacerea nevoilor esențiale de foame, somn, confort. Se spune că nu avem amintiri conștiente din această perioadă. Nici nu trebuie să ne amintim lumea de atunci, noi o retrăim. În relații, mereu căutăm acea relație primară, prin care am învățat să ne adaptăm la realitate. Așa știm să fim”- dr. Simona Radu-Răduță.

Din fericire, cât trăim, absolut totul se schimbă, sau are potențial să o facă. De fapt, viața e schimbare, iar evoluția e adaptare, nu? Singura certitudine a neschimbării, singura certitudine, în fond, e moartea. Știți voi alta? Revenind la viață…

Azi în știință se spune că stilul de atașament poate să fie modificat doar prin șocuri (ex-traume) emoționale, și, în mod cert poate lua un traseu mai securizant prin psihoterapie. Dr Dan Siegel, care a studiat mult și a scris despre atașamentul la adolescenți, a răspuns, la conferința sa de parenting din această toamnă din București, că până și «simpla conștientizare a tiparului de atașament pe care îl ai, este benefică pentru creier”. Adică, conștientizarea în sine modifică circuitele cerebrale, mai pe românește.. se aprind altfel beculețele în creier, un creier privit la RMN-ul funcțional bineînțeles.

E drept că și în cazul unui om alcoolic să spunem, sau na, să luăm… un depresiv, primul pas în vindecare este recunoașterea problemei. Și creierul alcoolicului se va lumina altfel, după ce acceptă că are o problemă. Dar, oare cât ajută simpla aprindere a unui circuit? Că apare și întrebarea asta, inevitabil. Ei bine, din ce spun specialiștii din științele sufletului dacă aprinzi un chibrit în întuneric, dar totuși alegi să nu îl aprinzi și pe al doilea ca să cauți eventual și întrerupătorul unui bec… nu prea contează. Este ca și cum ai merge la doctor, dar refuzi să urmezi tratamentul. În schimb, dacă alegi să observi constant cine ești, ce nevoi ai, cum e felul tău să relaționezi, în timp… structura, constelația psihică care produce și susține un tipar de atașament dezorganizat, de exemplu, se poate relaxa un pic, și astfel, ai posibilitatea nu doar să observi lucrurile ci să și acționezi, să construiești o relație cât mai securizantă de atașament cu partenerul tău. Tot cu ajutorul timpului această relație se interiorizează, se inserează în suflet, și poate să devină noul tău tipar, noul model de figură sigură de atașament. În consecință tu devii mai sigur la rândul tău. Culmea, și oamenii din jurul tău. Viața în sine e mai sigură, chiar și atunci când faci echilibristică pe o poșniță de gheață. De ce? Păi, se schimbă fereastra prin care te percepi, și prin care percepi realitatea. De unde știu? Nu doar din cărți, sau de la alții, ci de pe poziția de pe care încep să simt lumea,e drept, după sute de ore de terapie… and still counting. :)

Aș vrea să pot să scriu o formulă simplă și rapidă pentru zdruncinarea arhitecturii psihice care susține un tipar de atașament nesigur. Dar nu o știu, nu am citit asta în nici o carte, nu am auzit nici un cercetător sau personalitate din domeniu care să susțină vreo astfel de ipoteză. Ieri, în cursul dimineții, am auzit, în schimb, o prostie mai mare ca India… Un “profesionist”, total neacreditat să vorbească despre psihologie, afirma cu voce tare că stilul de atașament se poate modifica prin tratament homeopat. Să îmi fie iertată răutatea și scuzată agresivitatea, dar, demult, nu am auzit o așa tâmpenie. Imens de mare!!!! Vă rog din suflet… nu înghițiți nu știu ce granule, nu mâncați te miri ce rădăcini, nu beți ceaiuri din plante miraculoase, nu purtați brățări magice…. dacă vreți să vă cunoașteți orice tip de costelație sufletească. Pentru asta… este nevoie să te oprești o secundă din agitația cotidiană, să îți observi gândurile, sentimentele, comportamentul, credințele, etc.  Asta e calea, și în relația cu tine, și în relația cu alții.

Ne întoarcem în sfera oamenilor acreditați să vorbească despre psihologie, și vă propun în încheierea acestui text, un răspuns avizat la întrebarea: Cum ramânem împreună într-un cuplu?

“În iubire există multe paradoxuri. Unul spune că poți să iubești cu adevărat pe altul doar dacă știi să iubești să fii singur. Este important să ai o «existență examinată». Răspunde-ți la întrebări ca Cine sunt Eu? Ce vreau de la mine? Ce vreau de la celălalt? Ce așteptări am? Toate sunt întrebări la care este foarte important să ne răspundem fiecare. Este ok dacă reflectezi la Cine ești în tramvai sau în metrou, însă nu este suficient. E nevoie și de implicare, așa că eu personal recomand să vă acordați timp serios pentru introspecție. Calitatea vieții nu are cum să nu se schimbe în bine, în mai bine, atunci când ești conectat la nevoile tale interioare, când știi cine ești și ce cauți, de ce cauți, ce simți ș.a.m.d. Apoi fii sincer cu celălalt, spune-i ce așteptări ai de la el, nu visa să le intuiască. Ascultă-l și pe el, cunoaște-l și pe el, pe celălalt. Fiți o sursă de siguranță, protecție, confort unul pentru altul.

Desigur că într-un cuplu apar conflicte, dar și din acest aspect, trebuie să vă deschideți, nu evitați conflictul, folosiți-vă de conflict, de exemplu ca să vă exprimați durerea din suflet, ce poate să fie furie, frică ș.a.m.d. Totodată, încercați să-l înțelegeți și pe celălalt. Puneți întrebări deschise, așteptați și ascultați răspunsul, și, foarte important, țineți-l mine. Este foarte important și sănătos pentru orice relație să îți cunoști harta ta emoțională, dar și pe cea a partenerului.

Cu toate că, poate, este mai dificil de realizat, dar într-un cuplu este indicat să evitați critica. Dacă arăți cu degetul nu te poți aștepta la recunoștință, iar în timp ce critica este acid sulfuric pentru relație, recunoștința este balsam. Eu personal, mai recomand ceva în cuplu, mai precis recomand să vă purtați, măcar din când în când, cu partenerul ca și cu un pahar de sticlă, cu grijă, cu atenție să nu se spargă. La început de relație e simplu, dar cu timpul uităm să facem acest lucru, și nu strică să ni-l amintim măcar așa uneori. Astfel de gesturi sunt o sursă puternică pentru suflet în a interioriza relația ca și sursă de siguranță, protecție, confort. Și informați-vă; un autor pe care eu îl recomand este dr. John Gottman, un renumit terapeut de cuplu, cu zeci de ani de cercetare în spate. Ca să-l citez, amintesc de cei 4 cavaleri ai Apocalipsei în viața de cuplu: Critica; Reacția Defensivă, Sarcasmul, Fața impenetrabilă”- dr. Simona Radu-Răduță, medic psihitaru și psihoterapeut, în formare și în Terapia de Cuplu și a Familiei.

Săptămâna PSI continuă, și vă reamintesc că programul atelierelor de discuții îl găsiti aici.

În cadrul evenimentului toate cărțile de psihologie de la Editura Trei au o reducere de 25%.

Cu drag…

Săptămâna PSI la Cărturești

Monday, November 3rd, 2014

…îți place să citești? Ești pasionat de psihologie? Ei bine.. dacă ai răspuns afirmativ, atunci, dă-mi voie să-ți dau o veste bună. Azi începe Săptămâna PSI !!!

“Săptămâna PSI este un eveniment naţional coordonat de Editura Trei şi Librăriile Cărtureşti din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, Timişoara şi Constanţa.

Ce aşteptări au românii care merg la psiholog şi când e, de fapt, nevoie să apelezi la un psihoterapeut? Ce-i spui adolescentului care e tentat de droguri, ţigări şi alcool? Care sunt ingredientele necesare pentru a hrăni armonia cuplului tău? Cum faci faţă conflictelor tale interioare şi cum rezolvi tensiunile cu cei din jur?

Participă la atelierele Săptămânii PSI şi întâlneşte-i pe cei mai apreciati psihoterapeuţi sau profesori de psihologie din oraşul tău! Te invităm la un dialog empatic şi cald cu exploratori ai minţii umane, care-ţi vor vorbi despre experienţe de viaţă pline de miez, dar şi despre metode şi idei psihologice de larg interes: de la analiza viselor la semnificaţia isteriei, de la consilierea pentru gravide la psihologia vârstei a treia.
Intrarea la evenimente este liberă, iar cărţile de psihologie ale Editurii Trei vor avea în această perioadă o reducere de 25% în reţeaua Librăriilor Cărtureşti”- comunicat ed. Trei.

Programul evenimentelor îl găsiți AICI sau pe Facebook AICI.

Cu drag…

7 couples Who Should Be Our Real Relationship Goals

Saturday, September 20th, 2014

“Toată fericirea sau nefericirea depinde numai de calitatea obiectului de care suntem ataşaţi prin dragoste.”- Baruch Spinoza.

7 couples Who Should Be Our Real Relationship Goals. Enjoy..

Fotografiile sunt preluate de pe www.buzzfeed.com. Pentru mai multe imagini CLICK AICI.

Cu drag…