Posts Tagged ‘penis’

Penisul crescut în laborator

Thursday, December 4th, 2014

Poate că titlul vă sună un pic dubios și de domeniul filmelor science fiction, însă nu e așa, ține de realitate. Un grup de cercetători încearcă să realizeze un penis funcțional într-un laborator, iar în fapt.. se pare că au și reusit.

Prima dată au realizat unul pentru un iepure, și doar după acest succes au trecut la oameni, iar testările clinice stau să înceapă.Obiectivul nostru e să începem un studiu clinic în următorii 4-5 ani”- spune Karen Richardson, purtătorul de cuvânt de la Wake Forest Institute for Regenerative Medicine, locul unde se cresc puțele. :)

Conform specialiștilor organele artificiale ar putea revoluționa tratamentele bărbaților ce suferă de diferite forme de cancer, dar și pe cei care și-au rupt penisul sau care au probleme cu erecția.

Dr. Anthony Atala, directorul de la Institutul Wake Forest a explicat că tot acest proces de creștere a unui penis se datorează unui organ care a fost donat. Acesta a fost curățat ”de celulele sale și fucționează acum ca o matrice pentru noile organe aflate în fabricație

”Gândiți-vă ca și cum ar fi vorba de o clădire. Dacă scoți din aceasta toți oamenii și toată mobila, rămâi doar cu structura de bază a clădirii. După care îi înlocuiești pe foștii locatari cu unii noi. Penisul este clădirea și locatarii sunt celulele”- afirmă Dr. James Yoo.

Când am citit știrea recunosc că am fost un pic contrariat. Îmi e greu să cred că e absolută nevoie să creștem penisuri în laborator, nu mai bine începeau să lucreze la o inimă, un plamân, un ficat? Dar na, nu ai ce face, sper ca, măcar, aceste noi penisuri să vină cu câteva îmbunătațiri, ca de exemplu să strălucească în întuneric sau de ce nu să vină cu propriul mod de contracepție, asta chiar ar fi o descoperire. Câteva celule care să se comporte ca și un prezervativ, de ce nu. :)

Și dacă vi se pare că acest lucru e de domeniul fantasticului, vreau să vă spun ca cei de la Wake Forest au realizat deja câteva vagine complet fucționale. Acestea au fost implantate în patru femei cu vârste de sub 30 ani.

Sursă foto și info: huffigtonpost.com

Toate cele bune,

NEACȘU

Cuculețul

Wednesday, November 26th, 2014

Încă din copilărie băiatul observă, cum o parte a corpului său este extrem de specială. Penisul!

De cele mai multe ori, părinții îi caută diverse nume drăguțe, cum ar fi puțică, cuculeț, cocoșel, cumva minimalizând minunatul organ. Dar nu-i nimic, că asta nu îl va împiedica să devină important și să crească.

Cuculețul este folosit mai întâi pentru a face pipi. Jetul este puternic, ajunge departe și poate fi chiar dirijat.

Timpul trece, iar această mică pasăre începe a crește, se umflă, se ridică și aduce plăcere. Din el tâșnește acum și alt lichid, sperma, și începe un altfel de concurs cu jetul.

Adolescentul crește, devine adult, iar acum bărbatul simte din ce în ce mai mult puterea penisului. Erecția îi este din ce în ce mai puternică. Acesta vede cu propriii ochi cum penisul se umflă și se alungește, tinzând spre infinit, iar bărbatul se umple brusc de fericire si mândrie, în momentul în care, pipăindu-și penisul, constată că e ferm ca oțelul.

Dar spre deosebire de băiat, bărbatul nu își mai ascunde dorința ce o simte, și anume nevoia de a penetra, de a fi înghițit, strâns. Astfel pornește în căutarea unei “găuri”.

Restul… e poveste, una de iubire sau nu. :)

Toate cele bune,

NEACȘU

Șapte. Problema masochismului feminin

Sunday, November 2nd, 2014

“Se pare că în zonele noastre culturale fenomenele masochiste sunt mai frecvente în cazul femeilor decât al bărbaților. S-au conturat două modalități de a aborda o explicație a acestei observații. Una reprezintă o încercare de a descoperi dacă tendințele masochiste sunt inerente naturii feminine sau înrudite cu ea. Cealaltă este o evaluare a ponderii pe care o au condiționările sociale în geneza oricăror caracteristici specific sexuale în distribuția tendințelor masochiste.

În literatura psihanalitică… problema a fost atinsă numai din punctul de vedere potrivit căruia masochismul feminin este o consecință psihică a diferențelor anatomice dintre sexe. Astfel, psihanaliza și-a pus instrumentele științifice în slujba teoretizării existenței unei anumite înrudiri între masochism și biologia femeii. (…) Nu s-a abordat încă posibilitatea condiționării sociale. Scopul lucrării de față este acela de a contribui la eforturile de determinare a ponderii factorilor biologici și culturali în această problemă (…)

Punctele de vedere psihanalitice prezentate până acum pot fi rezumate după cum urmează: satisfacțiile specifice căutate și găsite în viața sexuală și în maternitate sunt de natură masochistă. Conținutul dorințelor și fantasmelor sexuale timpurii, ce-l au drept obiect pe tată, este reprezentat de dorința de a fi mutilată, cu alte cuvinte castrată de el. Menstruația are conotația ascunsă a unei experiențe masochiste. Femeia așteaptă, în secret, să fie violată și agresată prin actul sexual, în sfera psihică, să fie umilită. Nașterea îi furnizează o satisfacție narcisică inconștientă, la fel cum este cazul relației materne cu copilul. Mai mult, fantasmele sau actele masochiste ale bărbaților reprezintă o expresie a dorinței lor de a juca rolul feminin.

H. Deutsch presupune existența unui factor genetic de natură biologică care duce, inevitabil la o concepție masochistă asupra rolului feminin. S. Rado indică un factor genetic care împinge dezvoltarea sexuală spre un traseu masochist. Nu există un consens în ceea ce privește aceste forme specific feminine de masochism, considerându-se fie că provin din deviații ale evoluției feminine, fie că reprezintă atitudinea feminină «normală».

Se presupune, cel puțin implicit, că diversele trăsături masochiste de caracter sunt, de asemenea, mult mai frecvente la femei decât la bărbați. Această concluzie este inevitabilă pentru un adept al teorei psihanalitice fundamentale potrivit căreia comportamentul general în viață este modelat pe baza tiparului comportamentului sexual, care, la femeie, este considerat masochist. Rezultă de aici că, dacă majoritatea sau toate femeile au o atitudine masochistă față de sex și reproducere, vor da dovadă indubitabil, de tendințe masochiste în atitudinea lor non-sexuală față de viață, mai frecvent decât bărbații. (…)

În ceea ce privește originea, presupun că punctul de cotitură al dezvoltării feminine este conștientizarea de către fetiță a faptului că nu are penis, ideea fiind că șocul acestei descoperiri exercită asupra sa o influență de durată. Această presupunere se bazează pe două surse date: concluziile provenind din analiza femeilor nevrotice, referitoare la fantasmele și dorințele de a poseda și de a fi posedat și observarea fetițelor care își exprimă dorința de a avea un penis atunci când descoperă existența lui la alții. (…) Neexistând date referitoare la frecvență, condiționarea și ponderea reacțiilor observate în cazul fetițelor care au descoperit penisul, presupunerea că acesta este un punct de cotitură al dezvoltării feminine este incitantă, însă cu greu poate fi folosită ca dovadă. Chiar așa, de ce ar trebui să devină fata masochistă atunci când descoperă lipsa penisului? Deutsch și Rado dau explicații în feluri foarte diferite. Deutsch crede că «libidoul până mai deunăzi sadic-activ, atașat clitorisului, renaște din bariera creată când subiectul conștientizează lipsa de penis… și, cel mai frecvent, este deviat prin îndepărtarea regresivă către masochism». Această pendulare spre direcția masochismului «face parte din destinul anatomic al femeii» (…) Încă trei presupuneri ulterioare, necesare întregirii tabloului:

1-Aceste fantasme sadice sunt generate de investirea clitorisului cu libidoul sadic-activ.

2-Fata renunță la masturbare clitoridiană în urma rănii narcisice de lipsa penisului.

3-Libidoul până mai deunăzi sadic-activ se întoarce automat spre interior și devine masochist. (…)

Deutsch dorea «să examineze originea feminității» prin care înțelege «dispoziția feminină, pasiv-masochistă a vieții psihice a femeilor”. Ea afirmă că masochismul constituie cea mai elementară putere în viața psihică a femeii. (…) Rado acționează cu mai multă atenție. În primul rând el nu pornește mânat de dorința de a comenta «originea feminității», ci vrea numai să explice anumite tablouri observabile clinic la femeile nevrotice. (…) Rado oferă următoarea formulă pentru evoluția masochistă a femeii, ulterioară descoperirii penisului: el este de acord cu Freud că această descoperire reprezintă, inevitabil un șoc narcisic pentru fată, dar crede că efectul ei variază în funcție de diversele condiții emoționale. Dacă se întâmplă în perioada înfloririi sexuale timpurii reprezintă, potrivit lui Rado, pe lângă lovitura narcisică, o experiență deosebit de dureroasă, deoarece sădește în fată credința că baiatul poate obține mult mai multă plăcere din masturbare decât femeia. (…) Pentru o clipă, vă propun să acceptăm totuși, presupunerea că fetei, până mai în deunăzi satisfăcută în manifestările sale sexuale, îi este distrusă plăcerea masturbării de descoperirea penisului. Ne-am putea aștepta, atunci, ca aceasta să contribuie la dezvoltarea pulsiunilor ei masochiste? Rado aduce următoarele argumente: fata este excitată sexual de durerea psihică indusă de descoperirea penisului, ceea ce îi oferă o gratificație de substituție. (…) Eforturile sale sexuale devin și rămân masochiste.

Se impune o întrebare. Considerând că fata chiar ar suferi profund la vederea unei majore surse de plăcere intangibile, de ce ar excita-o această durere din punct de vedere sexual? (…) Dacă îmi este permis să estimez premisele implicite care l-au determinat pe autor să considere axiomatică o astfel de afirmație provocatoare, m-aș opri asupra evaluării importanței trebuințelor sexuale – ca și cum ar fi conferit dorinței sexuale aceeași lăcomie nerăbdătoare atribuită de el strădăniilor generale îndreptate spre căutarea plăcerii; mai concret, este ca și cum, atunci când posibilitatea de descărcare sexuală a cuiva este blocată, acela trebuie să se agațe imediat de următoare oportunitate la îndemână, care-i poate provoca excitare și satisfacție sexuală. (…)

Cu alte cuvinte, reacții precum aceea presupusă de Rado există cu siguranță, deși nu sunt deloc axiomatice sau inevitabile: când apar ele presupun existența unor pulsiuni masochiste anterioare; ele sunt o expresie a tendințelor masochiste, însă nu rădăcina lor.

Urmând firul gândurilor lui Rado, nu este cu adevărat curios faptul că băiețelul nu devine masochist? Aproape fiecare băiețel are ocazia să vadă penisul mult mai mare al unui adult. El înțelege că adultul – tatăl- poate obține o plăcere mult mai mare decât el. Ideea posibilității de a obține o plăcere mai mare ar trebui să distrugă propria lui bucurie dată de masturbare. Ar trebui să trăiască o profundă durere psihică, iar aceasta să-l excite sexual și băiețelul să adopte această durere ca pe o gratificație substitută și, de atunci încolo, să fie masochist. Aceasta pare a se întâmpla foarte rar. (…)

Unilaritatea… obținută printr-o examinare parțială a tabloului se datorează unei neglijări a factorilor culturali și sociali. (…) Din punctul de vedere al abordărilor sociologice și etnologice, ar prezenta interes răspunsurile date următoarelor întrebări:

1-Cu ce frecvență apar atitudinile masochiste față de funcțiile feminine în diverse condiții sociale și culturale?

2-Cu ce frecvență apar atitudinile sau manifestările masochiste globale în cazul femeilor, comparativ cu acela al bărbaților, în diverse condiții sociale și culturale?

Dacă răspunsurile date ambelor întrebări ne-au condus la ideea că, indiferent de condițiile sociale, există o concepție masochistă a rolului feminin și, de asemenea, dacă există o preponderență clară a fenomenelor masochiste globale în rândul femeilor, comparativ cu bărbații, atunci și numai atunci am avea motive să căutăm o explicație psihologică suplimentară a acestui fenomen. Dacă, totuși, un astfel de masochism feminin universal nu a apărut, am dori ca studiile socio-etnologice să ne răspundă la următoarele întrebări:

1-În ce condiții sociale anume se manifestă frecvent masochismul asociat funcțiilor feminine?

2-În ce condiții sociale atitudinile masochiste globale sunt mai frecvente în cazul femeilor decât al bărbaților?

În astfel de cercetări, sarcina psihanalizei ai fi aceea de a furniza antropologului date psihologice. Cu excepția perversiunilor și a fantasmelor masturbatorii, tendințele și gratificațiile masochiste sunt inconștiente. Antropologul nu le poate explora (…) pe baza experienței psihanalitice, se poate presupune cu o oarecare siguranță existența unor tendințe masochiste în următoarele situații:

1-Atunci când există o frecvență ridicată a tulburărilor funcționale menstruale…

2-Atunci când există o frecvență ridicată a tulburărilor psihogene în timpul sarcinii și al nașterii, precum teama de naștere, tevatura în privința acesteia….

3-Atunci când relațiile sexuale sunt privite în mod frecvent ca o umilire sau o exploatare a femeilor.

Rămâne o întrebare deschisă… este masochismul un fenomen principal sexual, care se extinde și în sfera morală, sau un fenomen moral care se extinde și în sfera sexuală? (..) Sau este masochismul, probabil, un termen colectiv al unor fenomene complexe?

Pare îndreptățită folosirea aceluiași termen pentru niște manifestări foarte variate, deoarece toate au unele tendințe comune: tendințe de a aranja în fantasme, în vise sau în viața reală, situații care provoacă suferință; sau de a simți suferință în situații care nu au această consecință pentru omul obișnuit. Suferința se poate referi la sfera fizică sau la cea psihică. Este însoțită de o oarecare gratificație sau sentiment de reducere a tensiunii și de aceea este căutată. Gratificația sau detensionarea pot fi conștiente sau inconștiente, sexuale sau non-sexuale. Funcțiile non-sexuale pot fi foarte diferite: reasigurări împotriva temerilor, ispășirea unor păcate comise, permisiunea de a comite unele noi, o strategie de a se raporta la scopuri altfel de neatins, forme indirecte de ostilitate, etc.

Vă propun să reflectăm asupra datelor ce pot fi observate la pacienții cu trăsături masochiste. După părerea mea principalele caracteristici ale structurii superficiale a unor astfel de personalități sunt, oarecum, următoarele: există câteva modalități prin care o persoană se asigură împotriva angoaselor profunde. Renunțarea este una dintre ele; inhibiția, alta; negarea fricii și adoptarea optimisului, a treia; s.a.m.d. A fi iubit este mijlocul special de asigurare folosit de masochist. Întrucât are o angoasă destul de fluctuantă, el are nevoie de semne constante de atenție și afecțiune, și, cum crede în ele doar pe moment, are o nevoie excesivă de atenție și afecțiune. Este prin urmare, în general vorbind, foarte sensibil în relațiile cu oamenii; se atașează ușor; este ușor de dezamăgit întrucât nu primește și nu poate primi niciodată ceea ce așteaptă. Așteptarea sau iluzia «marii iubiri» joacă adesea un rol important. Sexualitatea fiind una dintre cele mai comune căi de a căpăta afecțiune, tinde, de asemenea, să o supraevalueze și se agață de iluzia că aceasta deține soluția tuturor problemelor vieții. (…) În situațiile în care a avut relații sexuale sau încercări… istoria sa arată frecvente «iubiri nefericite»; a fost părăsit, dezamăgit, umilit, prost tratat. Aceeași tendință apare și în relațiile non-sexuale, mergând de la incompetență sau sentiment de incompetență, sacrificiu de sine și supunere, până la asumarea rolului martirului și senzația sau chiar realitatea umilinței, abuzului și explorării. (…) Următorul motiv observabil pentru care nu crede niciodată în vreo formă de afecțiune pe care chiar o poate primi (în loc de a se agăța de ea ca de asigurarea mult dorită) îl constituie stima sa de sine foarte redusă; se simte inferior, imposibil de iubit și nevrednic de iubire. Pe de altă parte, tocmai această lipsă de încredere în sine îl face să simtă că apelul la milă prin trăirea și manifestarea sentimentelor de inferioritate, a slăbiciunii și a suferinței, reprezintă singurul mijloc prin care ar putea obține afecțiunea. Se observă că deterioarea stimei de sine își are rădăcinile în paralizia a ceea ce poate fi numit «agresivitate adecvată». Prin aceasta înțeleg abilitățile pentru muncă, incluzând următoarele atribute: luarea inițiativei; depunerea eforturilor; finalizarea lucrurilor; obținerea succesului; apărarea cu insistență a propriilor drepturi; autoapărarea în caz de atac; formarea și exprimarea opiniilor autonome; recunoașterea propriilor scopuri și capacitatea de a-și face planuri de viață în conformitate cu ele. Persoanele masochiste dau, de obicei, dovadă de inhibiții extinse în această privință, care explică în totalitate sentimentul de nesiguranță sau chiar de neajutorare în lupta vieții și justifică dependența subiacentă de alții și o predispoziție de a solicita sprijinul sau ajutorul. (…)

Dincolo de aceste formulări…în privința femeii masochiste, pot prezenta, de asemenea, anumite generalizări referitoare la factorii cauzali care predispun la apariția masochismului la femei:

1-Blocarea descărcărilor expansivității și sexualității.

2-Limitarea numărului copiilor, în condițiile în care a avea și a crește copii oferă femeii diverse debușee gratificante (succes, stimă de sine, tandrețe) (…)

3-Considerarea femeilor drept ființe inferioare bărbatului

4-Dependența economică a femeilor de bărbați sau de familie…

5-Limitarea femeilor la sfere de viață care sunt construite în principal pe legături emoționale, precum viața de familie, religia sau operele de caritate.

6-Surplusul de femei de măritat…

În particular, trebuie luat în considerare faptul că, atunci când unul sau toate elementele sugerate sunt prezente în complexul cultural, pot apărea anumite ideologii fixe referitoare la «natura» femeii; precum doctrine potrivit cărora femeia, prin naștere, este slabă, sensibilă, preferă dependența, are abilități limitate de muncă independentă și de gândire autonomă. (…) Este destul de clar că aceste ideologii funcționează nu numai pentru a împăca femeia cu rolul său subordonat, prezentându-l ca pe unul inalterabil, ci și pentru a înrădăcina credința că aceasta reprezintă o încununare pe care ele și-o doresc sau un ideal pentru care merită și este recomandat să te zbați. Influența pe care aceste ideologii o exercită asupra femeilor este considerabil întărită de faptul că femeile care prezintă trăsăturile menționate sunt mai des alese de către bărbați. Aceasta înseamnă că potențialul erotic al femeilor depinde de conformarea lor la imaginea la ceea ce constituie «adevărata lor natură». Prin urmare, nu pare deloc exagerat să spunem că, în astfel de organizări sociale, atitudinile masochiste sunt încurajate la femei, în timp ce sunt descurajate la bărbați. (…)

Se observă că acești factori culturali exercită o influență puternică asupra femeilor; într-o asemenea măsură încât, de fapt, în cultura noastră este greu de crezut cum poate evita o femeie să devină cât de cât masochistă numai ca efect al culturii, fără vreo contribuție din partea factorilor ce țin de anatomo-fiziologia feminină și a efectelor lor psihice. (…)

Factorii anatomo-fiziologici ai femeilor, care pot pregăti terenul pentru dezvoltarea fenomenelor masochiste, gândesc a fi următorii:

a-Forța fizică medie mai mare a bărbaților decât a femeilor….

b-În mod similar, posibilitatea violului poate da naștere la femei fantasmei că sunt atacate, înfrânte, vătămate.

c-Menstruația, deflorarea și nașterea copiilor, în măsura în care sunt procese sângeroase sau chiar dureroase, pot fi folosite cu ușurință drept debușee ale năzuințelor masochiste.

d-Diferențele biologice din timpul actului sexual servesc, de asemenea, formulei masochiste.

Aceste funcții biologice nu au în sine nici o conotație masochistă pentru femei și nu duc la reacții masochiste, dar, dacă sunt prezente trebuințe masochiste de altă origine, ele pot fi cu siguranță incluse în fantasme masochiste care, la rândul lor provoacă gratificații masochiste. (…)

În conluzie… pe scurt, problema masochismului feminin nu poate fi asociată doar factorilor inerenți caracteristicilor anatomo-fiziologico-psihice ale femeilor, ci trebuie considerată în mare măsură condiționată de complexul cultural sau de organizarea socială în care s-a dezvoltat femeia”- extrase din lucrarea Problema Masochismului Feminin, cartea Psihologia Femeii (ed. Trei), autor Karen Horney- (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian.


Serialul nostru psihanalitic se încheie, pentru moment, aici. În cartea Psihologia Femeii de Karen Horney găsiti însă mai multe lucrări, atât cele prezentate pe blog, dar, într-o formă mai extinsă, cât și altele ca: Despre Originea Complexului de Castrare la Femei; Tensiunea premestruală; Neîncrederea dintre Sexe; Negarea Vaginului; Factori psihogeni în tulburările feminine funcționale; Supraevaluarea Iubirii; Modificări de Personalitate la Adolescente; Nevoia nevrotică de iubire. Cartea Psihologia Femeii este disponibilă AICI.


**Fotografiile sunt realizate la Muzeul Sigmund Freud- Viena. În primele două imagini vedeti oglinda pe care profesorul Freud a primit-o cadou de la fiica sa Anna Freud. Oglinda se află și azi, acolo unde a așezat-o dânsul, mai exact, pe fereastra de la camera ce i-a servit ca și birou.

Cu drag…

Șase… Spaima de femeie!

Saturday, November 1st, 2014

Nu e vorba că mă tem de ea

Ea are o răutate intrinsecă, este capabilă de orice nelegiure, un animal de pradă, un vampir, o vrăjitoare…

“Reprezentanții sexului masculin nu precupețesc nici un efort pentru a da un chip forței violente prin care bărbatul se simte atras de femeie și, făcând pereche cu dorința, spaimei că prin ea ar putea muri și dispărea. (…) Ulyse a fost nevoit să-și roage echipajul să-l lege de catarg pentru a scăpa de fascinația sirenelor. Puțini pot rezolva enigma Sfinxului și majoritatea celor care încearcă își pierd viața. (…) Zeița Kali dansează pe cadavrele bărbaților măcelăriți. Puterea lui Samson, pe care nici un bărbat nu îl putea înfrânge, este furată de Dalila. Iudita îl decapitează pe Holofern după ce i s-a dăruit. Salomeea poartă capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie. Vrăjitoarele sunt arse deoarece preoții bărbați se tem de lucrarea diavolului din ele. «Duhul Pământului» al lui Wedekind distruge fiecare bărbat care cedează farmecelor sale, nu dintr-o răutate ieșită din comun, ci pur și simplu pentru că asta este natura ei. Sunt infinite astfel de exemple; întotdeauna, peste tot, bărbatul tinde să se elibereze de spaima de femeie, obiectivând-o. (…)

N-ar putea fi aceasta una dintre principalele rădăcini ale întregului elan masculin către o muncă creativă – conflictul fără sfârșit dintre dorul bărbatului de femeie și spaima pe care o resimte față de ea. (…)

Bărbatul are motive strategice foarte vădite pentru a ascunde această spaimă. Însă, de asemenea, el încearcă prin orice mijloc să o nege și față de el însuși. Acesta este scopul eforturilor la care ne-am referit, de a o «obiectiva» în activitatea creativă artistică și științifică. Putem presupune că până și atunci când glorifică femeile, bărbatul nu o face numai din nesațul de iubire, ci și din dorința de a-și ascunde spaima. Totuși, o alinare similară este de asemenea căutată și găsită în desconsiderarea femeilor, pe care bărbații o afișează adesea cu ostentație în atitudinile lor. Atitudinea de dragoste semnifică: «nu am de ce să mă tem de o ființă atât de minunată, de frumoasă, de sfântă». Aceea de desconsiderare presupune: «ar fi prea ridicol să mă tem de o creatură care, oricum ai lua-o, este demnă de milă». Această ultimă modalitatea de a-și risipi angoasa are un avantaj deosebit pentru bărbați: contribuie la susținerea stimei sale de sine masculine. Cea din urmă pare a fi mult mai amenințață, în însuși miezul său, prin recunoașterea spaimei de femeie decât prin admiterea spaimei de un bărbat (tatăl) (…)

Această spaimă de vagin în sine…. apare în visele analizanzilor de sex masculin. Întrucât toți psihanaliștii cunosc astfel de vise, nu este nevoie decât să le schițez în linii mari: de exemplu, un atomobil trece în viteză și, deodată, cade într-o groapă și se face bucăți; o barcă navighează pe un canal îngust și este brusc înghițită de un vârtej periculos; un beci cu plante și animale ciudate, pătate de sânge; cineva se cațără pe un horn și este în pericol de a fi ucis s.a.m.d (…)

Fără îndoială că spaima de vagin se ascunde adesea în spatele spaimei de tată care este, de asemenea, prezentă; sau, în limbajul inconștientului, în spatele spaimei de penis aflat în vaginul femeii. Sunt două motive pentru aceasta. În primul rând… stima masculină suferă mai puțin în acest fel și, în al doilea rând, frica de tată devine mai palpabilă, căpătând o natură mai puțin neliniștitoare. Am putea-o compara cu diferența dintre teama de un dușman real și teama de o fantomă. (…)

Toate acestea mă determină să cred că, probabil, spaima bărbatului de femeie (mamă) sau de organul genital feminin este mai adânc înrădăcinată, are o mai mare greutate și este, de obicei, mai energic refulată decât spaima de bărbat (tată), iar efortul de a găsi penisul femeii reprezintă, înainte de toate, o încercare spasmodică de a nega, funestul organ genital feminin.

Are această angoasă vreo explicație ontogenetică? Sau este mai degrabă (în cazul ființelor umane) o parte integrantă a existenței și comportamentului masculin? Starea de letargie – chiar moartea- care apare frecvent după împerechere la animalele de sex masculin aruncă vreo lumină asupra sa? Sunt dragostea și moartea mai intim legate una de alta pentru mascul decât pentru femelă, la care uniunea sexuală poate produce o nouă viață? Simte bărbatul, împreună cu dorința sa de a cuceri, un dor secret de a dispărea în actul reuniunii cu femeia (mama)? Să fie acest dor subiacent «instinctului morții»? Și voința lui de a trăi să fie aceea care reacționează cu angoasă în fața lui?

Când ne străduim să înțelegem această angoasă…. nu ne este de mare ajutor ideea lui Freud potrivit căreia diferența dintre sexualitatea infantilă și sexualitatea adultă este tocmai aceea că vaginul rămâne «nedescoperit» pentru copil. Conform acestei perspective, nu putem vorbi propriu-zis de întâietate genitală; am putea- denumi mai corect întâietatea falusului. Așadar, ar fi mai bine să descriem perioada organizării genitale infantile drept «stadiu falic». Numeroasele consemnări despre băieți aflați în această etapă de viață nu lasă nici o îndoială în privința corectitudinii observațiilor pe care se bazează teoria lui Freud. Însă, dacă privim mai îndeaproape trăsăturile esențiale ale acestui stadiu, nu ne putem abține să nu ne întrebăm dacă descrierea sa cuprinde genitalitatea infantilă inrtinsecă în manifestarea sa specifică, sau se aplică numai unei etape mai târzii a sa? Freud afirmă că este tipică focalizarea interesului băiatului, într-o manieră vădit narcisică, asupra propriului penis. (…) Un rol foarte important îl joacă întrebările legate de existența și mărimea falusului la alte ființe umane.

Dar, cu siguranță, esența impulsurilor falice propriu-zise, a căror origine se află în senzațiile organice, este o dorință de a penetra. Existența acestor impulsuri cu greu poate fi pusă la îndoială; se manifestă prea clar în jocurile copiilor și în psihanaliza copiilor mici. (…)

Dar, dincolo de toate acestea, mi se pare improbabil… ca existența unui orificiu specific feminin să ramână «nedescoperită». Desigur, pe de o parte, un băiat va conchide automat că toți ceilalți sunt făcuți ca el; dar pe de altă parte impulsurile sale falice îl îndeamnă instinctiv.. să caute deschizătura adecvată în corpul feminin (…)

La pubertate, sarcina unui băiat este, evident, nu numai aceea de a se elibera de atașamentul incestuos față de mamă ci, într-un sens mai general, de a-și controla spaima față de întregul sex feminin. Succesul său se instaurează treptat; mai întâi, el întoarce de tot spatele fetelor și numai atunci când masculinitatea îi este complet trezită, aceasta îl conduce dincolo de pragul angoasei. Însă, de regulă, conflictele pubertății nu fac decât să reînvie conflictele aparținând primei coaceri a sexualității infantile, iar cursul pe care îl iau, este adesea, în mod esențial, o copie fidelă a unei serii de experiențe timpurii. (…) La pubertate, un băiat normal este deja conștient de prezența vaginului, însă spaima de femeie este provocată de ceva straniu, nefamiliar și misterios. Dacă bărbatul adult continuă să privească femeia ca pe un mare mister, în care rezidă un secret pe care nu-l poate ghici, acest sentiment al său se poate raporta, în cele din urmă, numai la un singur atribut al ei: misterul maternității. Tot restul este doar o rămășiță a spaimei de aceasta.

Care este originea acestei angoase? Care sunt caracteristicile sale? Și care sunt factorii care întunecă relațiile timpurii ale băiatului cu mama sa? (…)

Freud a subliniat cel mai evident dintre factori: mama este prima care interzice activitățile instinctuale, întrucât ea are grijă de copil când este doar un bebeluș. În al doilea rând copilul resimte, evident impulsuri sadice împotriva trupului mamei sale, pesemne asociate cu furia stârnită cu interdicțiile puse de ea și, conform legii talionului, această mânie a lăsat în urmă un rest de angoasă. În cele din urmă… soarta specifică a impulsurilor genitale constituie un alt astfel de factor. Diferențele anatomice dintre sexe duc la situații complet diferite. (…) Prin natura sa condiționată biologic, fata dorește să primească, să încorporeze; ea simte sau știe că organul ei genital este prea mic pentru penisul tatălui său, iar de aici angoasa directă cu care reacționează la propriile sale dorințe genitale; ea se teme că o satisfacere a dorințelor sale ar avea drept rezultat distrugerea sa ori a organului său genital.

Băiatul, pe de altă parte, simte sau gândește instinctiv că penisul său este mult prea mic pentru organul genital al mamei și reacționează cu spaima propriei sale inadecvări, a respingerii și ridicularizării. Astfel, angoasa sa este situată într-o zonă complet diferită de a fetei; spaima sa originară de femei nu este deloc angoasa de castrare, ci o reacție la amenințarea stimei de sine. (…) În ambele cazuri, este dată o lovitură impulsurilor libidinale. Dar frustrarea fetei cunoaște o anumită consolare – ea își păstrează integritatea fizică. Însă băiatul este lovit în al doilea punct sensibil – sentimentul inadecvării genitale, care a însoțit încă de la început, după cum se pare, dorințele sale libidinale. Dacă presupunem drept cel mai general motiv al mâniei violente eșecul impulsurilor, care, în acea clipă, sunt de o importanță vitală, rezultă că frustrarea băiatului de către mama sa trebuie să-i stârnească acestuia o furie dublă: mai întâi, prin reîntoarcerea libidoului asupra lui însuși și, apoi, rănirea respectului său de sine masculin. (…) Rezultatul este că impulsurile sale falice de penetrare se asociază cu mania stârnită de frustrare, iar impulsurile capătă o nuanță sadică. (…)

Dacă adaosul de impulsuri distructive este cu adevărat seminificativ, potrivit legii talionului, organul genital al mamei se transformă într-un obiect de angoasă directă. Astfel, dacă la început îi devine dezagreabil prin asocierea sa cu respectul de sine vătămat, va ajunge printr-un proces secundar (prin intermediul angoasei frustrării) un obiect al angoasei de castrare. Și probabil că aceasta este foarte frecvent consolidată atunci când băiatul observă urme de menstruație. (…)

Sunt de părere că angoasa asociată stimei sale de sine lasă urme mai mult sau mai puțin vizibile fiecărui bărbat și conferă atitudinii sale generale față de femei o notă aparte care, fie nu există în atitudinea femeilor față de bărbați, fie dacă există este dobândită secundar. Nu face parte din natura noastră feminină. (…) Judecând după propria mea experiență…. intuiesc faptul că rana timpurie adusă stimei sale de sine este, probabil, unul dintre factorii capabili de a dezgusta băiatul de rolul său masculin.

Reacția sa tipică față de acea rana și față de spaima de mamă rezultată de acolo este, firesc, de a-și retrage libidoul dinspre ea și de a-l concentra asupra lui însuși și organul său genital. Din punct de vedere economic, acest proces este dublu avantajos; îi permite să scape de situația neplăcută sau încărcată de angoasă care s-a creat între el și mama sa, și, îi restaurează stima masculină de sine, consolidându-i reactiv narcisismul falic. Organul genital feminin nu mai există pentru el; vaginul «nedescoperit» este un vagin negat. Această etapă a dezvoltării sale coincide, pe deplin, cu stadiul falic freudian.

În consecință, atitudinea iscoditoare care domină acest stadiu și natura specifică a întrebărilor băiatului trebuie înțelese ca o retragere din fața obiectului, urmată de o angoasă nuanțată narcisic. Astfel, prima sa reacție este aceea de intensificare a narcisismului falic. Drept rezultat, reacția lui față de dorința de a fi femeie, pe care băieții mai mici o nutresc fără jenă, este acum parțial o angoasă reînnoită că ar putea fi luat în serios și parțial o angoasă de castrare. (…) O caracteristică a stadiului falic subliniată de Freud înfățișează cu o claritate deosebită cicatricea narcisică lăsată de relația băiețelului cu mama sa: «se comportă ca și cum ar întrezări că acest membru ar putea și ar trebui să fie mai mare». Trebuie să amplificăm observația, afirmând că acest comportament debutează, într-adevăr, în stadiul falic, dar nu încetează cu el; din contră, este etalat în mod naiv în copilărie și persistă mai târziu fie ca o angoasă ascunsă, legată de mărimea penisului subiectului și de potența sa, fie ca o mândrie mai puțin camuflată în ceea ce le privește.

În concluzie, una dintre exigențele diferențelor anatomice dintre sexe este aceasta: bărbatul este obligat, de fapt, să-și dovedească bărbăția în fața femeii. Pentru ea nu există vreo necesitate asemănătoare. Chiar dacă este frigidă, poate întreține un act sexual, poate concepe și purta un copil. Rolul ei este doar acela de a fi, nu de a face – fapt ce i-a umplut dintotdeauna pe bărbați cu admirație și resentiment. Pe de altă parte, bărbatul trebuie mereu să facă pentru a se împlini. Idealul «eficienței» este un ideal tipic masculin. (…)

În viața sexuală vedem cum simpla sete de iubire care-i împinge pe bărbați spre femei este foarte adesea eclipsată de copleșitoare compulsie interioară de a-și dovedi iar și iar masculinitatea în fața lor și a celorlalți. Prin urmare, un bărbat de acest tip, în forma sa extremă, are un singur interes: să cucerească (…) O altă modalitate de a reduce sensibilitatea cicatricei narcisice este adoptarea atitudinii descrise de Freud ca nevoia de degradare a obiectului sexual. Faptul că un bărbat nu dorește o femeie care îi este egală sau chiar superioară n-ar putea fi explicat prin apărarea stimei de sine amenințate, urmând acel principiu foarte util al strugurilor acri? (…) Aceasta ne duce la o a treia cale, cea mai importantă și mai amenințătoare pentru consecințele sale culturale: aceea a diminuării stimei de sine a femeii. (…) Ideea că femeile sunt creaturi infantile …și incapabile, astfel, de responsabilitate și independență, este opera tendinței masculine de a diminua stima de sine a femeii. Când bărbații își justifică atitudinea arătând că un foarte mare număr de femei corespund, cu adevărat, acestei descrieri, trebuie să ne gândim dacă acest tip de femeie nu a fost cumva cultivat printr-o selecție sistematică realizată de bărbați. Este nesemnificativ faptul că mințile indivizilor, de un calibru mai ridicat sau mai redus, de la Aristotel până la Moebius, au cheltuit o uimitoare cantitate de energie și abilitate intelectuală pentru a dovedi superioritatea principiului masculin.

Ceea ce contează cu adevărat este că stima de sine mereu precară a «omului mediu» îl determină să aleagă la nesfârșit același tip de femeie infantil, lipsit de afecțiune maternă și isteric și, procedând așa, să expună fiecare nouă generație influenței unor astfel de femei”- extrase din lucrarea Spaima de Femeie, cartea Psihologia Femeii (ed. Trei), autor Karen Horney- (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian (foto1).

Cu drag…

Fuga din feminitate… (povestea întâi)

Monday, October 27th, 2014

… ce poate să producă Psihanaliză în sufletul tău? Nu știu! Dar.. pe al meu îl vindecă.

!!Săptămâna aceasta v-am pregătit câteva povești despre sufletul femeii, extrase din lucrări de Psihanaliză Feminină semnate de Karen Horney (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian. Enjoy :)

“În una din ultimele sale lucrări, Freud a atras cu tot mai multă insistență atenția asupra unei anumite unilarități a cercetărilor noastre analitice. Mă refer la faptul că, până nu demult, numai psihicul băieților și al bărbaților era luat ca drept obiect de studiu. Motivul este evident. Psihanaliza este creația unui geniu masculin și aproape toți cei care i-au dezvoltat ideile au fost bărbați. Este corect și just ca ei să elaboreze cu mai mare ușurință o psihologie masculină și să înțeleagă mai bine dezvoltarea bărbaților decât cea a femeilor.

Un pas însemnat a fost făcut de Freud însuși prin descoperirea existenței invidiei de penis și, curând după aceea, Abraham și alții au arătat cât de mare este rolul pe care-l joacă acest factor în dezvoltarea femeilor și în formarea nevrozelor lor. Semnificația invidiei de penis a fost extinsă destul de recent de ipoteza stadiului falic. Prin aceasta, înțelegem că în organizarea genitală infantilă a ambelor sexe numai un singur organ genital, și anume cel masculin, joacă un rol, dar că tocmai această caracteristică este aceea care deosebește organizarea infantilă de organizarea genitală finală a adultului. Potrivit acestei teorii clitorisul este imaginat ca un falus și presupunem că, atât fetițele, cât și băieții acordă inițial clitorisului exact aceeași valoare ca și penisului.

Efectul acestui stadiu este parțial de a inhiba și parțial de a încuraja dezvoltarea ulterioară. Helen Deutsch a demonstrat în principal efectele inhibatoare. Ea este de părere că, la apariția fiecărei noi funcții sexuale, adică la declanșarea pubertății, la debutul vieții sexuale, al sarcinii, și al aducerii pe lume a copiilor, acest stadiu este reactivat și trebuie depășit sistematic, înainte de a putea fi dobândită o atitudine feminină. Freud și-a detaliat expunerea evidențiind aspectul pozitiv, el considerând că numai invidia de penis și biruirea ei se află la baza dorinței de a avea un copil și formează, astfel, legătura de iubire cu tatăl.

Se pune acum întrebarea dacă aceste ipoteze ne-au ajutat să obținem o înțelegere mai satisfăcătoare și mai clară asupra dezvoltării feminine? (…)

Cu un nou punct de vedere despre care aș dori să vorbesc am făcut cunoștință prin intermediul filosofiei, mai exact al unora din eseurile lui Georg Simmel. Aspectul subliniat de Simmel… este acesta: întreaga noastră civilizație este o civilizație masculină. Statul, legile, moralitatea, religia și științele sunt creația bărbaților. Simmel nu deduce în nici un caz de aici inferioritatea femeilor(…) «Condițiile necesare artei, patriotismului, moralității în general și ideilor sociale în particular, corectitudinii raționamentului practic și obiectivității cunoașterii teoretice, energia și profunzimea vieții- toate acestea sunt categorii care aparțin, după câte se pare, în ceea ce privește forma și exigențele lor, întregii umanități, însă în configurația lor istorică actuală sunt eminament masculine. Presupunând că descriem aceste lucruri private ca idei absolute, prin cuvântul unic -obiectiv- descoperim apoi că în istoria rasei noastre obiectiv=masculin este o ecuație validă»

Simmel consideră că motivul pentru care aceste realități istorice sunt atât de dificil de recunoscut este acela ca însăși etaloanele după care omenirea a apreciat valorile de natură masculină și feminină «nu sunt neutre izvorâte din diferențele dintre sexe, ci prin ele însele esențial masculine… Noi nu credem într-o civilizație pur umană, în care nu-și are locul problema sexului, tocmai din motivul din care împiedică, de fapt, orice astfel de civilizație să existe, și anume identificarea (așa zis) naivă a conceptului de –ființă umană- cu acela de –bărbat, care, duce, în multe limbi la situația de a fi folosit un singur cuvânt pentru cele două concepte. (…) Acesta este motivul pentru care, în cele mai diverse domenii, rezultatele necorespunzătoare sunt disprețuitor numite feminine, în timp ce realizările remarcabile ale femeilor sunt numite masculine…»

Un factor suplimentar și foarte important în cazul acestei situații este acela că femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient, s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină.

Conștientizând măsura în care întreaga noastră ființă, gândire și acțiune se conformează acestor etaloane masculine, putem observa cât de dificil le este bărbatului și femeii, luați separați, să se debaraseze cu adevărat de acest mod de gândire.

Acum, dacă încercăm să ne eliberăm mințile de acest tipar masculin de gândire, aproape toate problemele psihologiei capătă o altă înfățișare. Primul lucru care ne uimește este acela că întotdeauna, sau în principal, diferența genitală dintre sexe a constituit punctul cardinal al concepției psihanalitice și că am lăsat deoparte cealaltă mare diferență biologică, și anume rolurile diferite jucate de bărbați și femei în ceea ce privește funcția reproducătoare.

Influența punctului de vedere masculin asupra ideii maternității apare cel mai clar în extrem de strălucita teorie genitală a lui Ferenczi. Opinia sa este că adevărata motivație pentru coit, seminificația sa reală, ultimă, pentru ambele sexe, trebuie căutată în dorința de a reveni în pântecele matern. Pe parcursul unei epoci de lupte, bărbatul a obținut privilegiul de a mai pătrunde o dată, prin intermediul organului său genital într-un uter. Femeia, care fusese inițial într-o poziție subordonată, a fost obligată să-și adapteze organizarea la această situație inerentă și ei i-au fost acordate anumite compensații. Ea a fost nevoită «să se mulțumească” cu substitute sub formă de fantasmă, și mai presus de toate, cu găzduirea copilului, a cărei beatitudine o împărtășește. În extrem, probabil că numai actul zămislirii deține pentru ea potențialități de plăcere negate bărbatului. (…) Acestea totuși sunt doar «tertipuri compensatorii». Singurul aspect sub care are, în cele din urmă, un avantaj asupra bărbatului este plăcerea de a naște, desigur, foarte îndoielnică.

În acest moment, eu ca femeie, întreb, uimită, cum rămâne cu maternitatea? Și conștiința beatică de a purta o nouă viață în tine însăți? Și fericirea inefabilă dată de așteptarea crescândă a apariției acestei noi ființe? Și bucuria trăită când, în sfârșit, sosește și o ții pentru prima dată în brațe? Și profund plăcutul sentiment de satisfacție când o alăptezi și fericirea întregii perioade în care bebelușul are nevoie de grija ta?

Ferenczi și-a exprimat verbal opinia că în perioada conflictuală fundamentală, sfârșită atât de dureros pentru femeie, bărbatul, ca învingător, i-a impus povara maternității și tot ceea ce implică aceasta. Desigur, privită din punctul de vedere al luptei sociale, maternitatea poate fi un handicap. În prezent este cu siguranță așa, însă nu este cert că a fost la fel și în vremurile în care ființele umane erau mai apropiate de natură.

În plus, noi explicăm invidia de penis în sine prin analogiile sale biologice și nu prin factori sociali; din contră, suntem obișnuiți, fără a ne da prea multă osteneală, să interpretăm sentimentul femeii de a se afla în dezavantaj din punct de vedere social ca raționalizare a invidiei de penis.

Însă, din punct de vedere biologic, femeia cunoaște, prin maternitate sau prin capacitatea de a deveni mamă, o superioritate fiziologică indiscutabilă și deloc neglijabilă. Aceasta este cel mai limpede reflectată în inconștientul masculin prin puternica invidie resimțită de băiat în legătură cu maternitatea. (…) Când începi, așa cum am făcut eu, să analizezi bărbați numai după o experiență destul de îndelungată în analiza femeilor, ești incredibil de impresionat de intensitatea acestei invidii de sarcină, naștere și maternitate, ca și de sâni și de alăptare.

În lumina aceste impresii derivată din procesul analitic survine în mod firesc întrebarea dacă nu cumva se manifestă intelectual, în mai sus menționata perspectivă asupra maternității, o tendință masculină inconștientă de devalorizare. (…) Când Helen Deutsch scrie despre rolul mult mai important pe care îl joacă pentru femeie complexul masculinității, în comparație cu rolul jucat de complexul feminității pentru bărbat, ea pare să nu observe faptul că invidia masculină, este în mod evident capabilă de o sublimare mult mai reușită decăt invidia de penis a fetei, iar aceasta servește, cu siguranță drept o forță directoare, dacă nu esențială, în stabilirea valorilor culturale. (…)

(…) În această disertație am atins deja o problemă pe care Freud a adus-o recent în prim plan: problema originii și a funcționării dorinței de a avea un copil. Pe parcursul ultimilor zece ani, atitudinea noastră față de această problemă s-a schimbat. Îngăduiți-mi, prin urmare, să descriu pe scurt….

Ipoteza originară era aceea că invidia de penis aducea o întărire libidinală atât dorinței de a avea un copil, cât și dorinței de un bărbat, dar că ultima a apărut independent de prima. Așadar accentul s-a mutat tot mai mult asupra invidiei de penis până când, în cea mai recentă lucrarea a sa, Freud a presupus că dorința de a avea un copil survine numai din invidia de penis și de dezamăgirea stârnită de lipsa penisului în general, iar atașamentul tandru față de tată ia ființă numai prin această cale ocolită- prin intermediul dorinței de penis și a dorinței de a avea un copil. Evident, această ultimă ipoteză s-a născut din nevoia de a da o explicație psihologică principiului biologic al atracției heterosexuale. (…)

Pentru a aborda această problemă trebuie menționat că materialul nostru empiric derivă din două surse: prima este observarea directă a copiilor… Fiecare fetiță care nu a fost descurajată manifestă invidie de penis deschis și fără dificultate. Observăm că prezența acestei invidii este tipică și înțelegem destul de bine de ce este așa; înțelegem cum suferința narcisică de a poseda mai puțin decât băiatul este întărită printr-o serie de dezavantaje ce apar din diversele investiri pregenitale: privilegiile vădite ale băiatului în ceea ce privește erotismul uretral, instinctul voaior și onanismul. Aș propune să atribuim termenul primar invidiei de penis a fetiței care se bazează într-un mod evident doar pe diferența anatomică.

O a doua sursă a experienței noastre o constituie materialul analitic produs de femeia adultă. (…) Observăm aici, pentru început, că invidia de penis acționează ca un factor cu enormă energie dinamică. Vedem paciente care își resping funcțiile feminine, motivul lor inconștient …fiind dorința de a fi bărbat.  (…) Observăm și o marcantă atitudine de ostilitate la adresa bărbaților, luând uneori forma deprecierii și alteori a unei dorințe de a-i castra sau mutila, și vedem cum întregul destin al anumitor femei este hotărât de acest factor. Este firesc să conchidem… că aceasta invidie trebuie să aibă o intensitate enormă, o imensă energie dinamică. (…)

Experiența mi-a dovedit, cu o claritate constantă că, în cazul femeilor, complexul Oedip duce la o regresie către invidia de penis…

În cazurile obișnuite, diferența dintre cele două sexe, în ceea ce privește deznodământul complexului Oedip, îmi pare a fi următoarea: băieții renunță la mamă ca obiect sexual, din cauza angoasei de castrare, însă rolul masculin în sine nu este doar confirmat în evoluția ulterioară, ci este de fapt exacerbat ca reacție la teama de castrare. Aceasta se observă cu ușurință la băieți în perioada de latență și prepubertală, și, în genere, și mai târziu, pe parcursul vieții. Fetele, pe de altă parte, nu numai că renunță la tată ca obiect sexual, dar simultan se retrag complet din rolul feminin.

Pentru a înțelege mai bine această fugă din feminitate trebuie să luăm în considerare faptele asociate cu onanismul infantil timpuriu. (…) Conform experienței mele analitice fetițele dețin cu siguranță o formă de onanism specific feminină (care, printre altele, diferă de cea a băieților în ceea ce privește tehnica), chiar dacă presupunem că fetița practică exclusiv masturbarea clitoridiană, presupunere pe care nu o găsesc deloc certă. (…) Este deosebit de dificil de aflat din materialul analitic produs de femeile adulte dacă în faza timpurie a dezvoltării genitale fetița are senzații vaginale organice. Într-o serie întreagă de cazuri am fost înclinată să cred că așa este… Voi enumera acum motivele pentru care mi se pare, din punct de vedere teoretic, foarte probabil ca astfel de senzații să aibă loc. Fără îndoială, fantasmele obișnuite potrivit cărora un penis uriaș realizează o penetrare silită, producând durere și hemoragie și amenințând să distrugă ceva, arată că fantasmele oedipiene ale fetiței se bazează, în cel mai realist mod (potrivit gândirii imaginative concrete ale copilăriei), pe disproporția dintre tată și copil. Cred, de asemenea, că atât fantasmele oedipiene cât și spaima de o rană internă- adică vaginală- logic rezultată, ne arată că nu numai clitorisul, ci și vaginul are propria contribuție la organizarea genitală infantilă a femeilor. S-ar putea chiar deduce, din frigiditatea apărută mai târziu, că zona vaginală este, de fapt, mai puternic investită decât clitorisul, și aceasta întrucât dorințele incestuoase sunt atribuite vaginului cu acuratețea infailibilă a inconștientului. (…) Angoasa genitală feminină, la fel ca spaima de castrare a băieților, poartă invariabil pecetea unor sentimente de vinovăție, și lor își datorează influența durabilă.

Un factor suplimentar de luat în calcul…este o anumită consecință a diferenței dintre sexe. Mă refer la faptul că băiatul își poate inspecta organele genitale pentru a vedea dacă au loc temutele consecințe ale onanismului; fata, pe de altă parte, se află literalmente în întuneric din acest punct de vedere și ramâne într-o nesiguranță deplină. (…) Materialul analitic care a ieșit la lumină în cazul femeilor pe care le-am analizat, m-a condus la concluzia că acest factor joacă un rol considerabil în viața psihică a femeilor și contribuie la strania nesiguranță interioară atât de des întâlnită printre ele. Sub aceste presiuni, fata se refugiază într-ul rol masculin.

Care este beneficiul economic al acestei fugi? Mă voi referi aici la o experiență pe care, probabil, au avut-o toți analiștii: ei descoperă că dorința de a fi bărbat este în mod general recunoscută relativ de bunăvoie și, odată acceptată, este îmbrățișată cu tenacitate, motivul fiind dorința de a evita realizarea dorințelor și fantasmelor libidinale ce-l au drept obiect pe tată. Astfel năzuința de a fi bărbat contribuie la refularea acestor dorințe feminine sau la rezistența împotriva aducerii lor la lumină. (…) Închipuitul rol masculin i-a permis fetei să se elibereze de rolul feminin încărcat acum de vinovăție și angoasă. Este adevărat că această încercare de a se îndepărta de propria sa direcție, îndreptându-se spre cea masculină, aduce cu sine un sentiment de inferioritate, întrucât fata începe să se evalueze conform unor așteptări și valori străine naturii sale biologice specifice, față de care nu se poate simți decât inadecvată. Deși acest sentiment de inferioritate este foarte chinuitor, experiența analitică ne arată clar că Eul îl poate tolera cu o mai mare ușurință, comparativ cu toleranța față de sentimentul de vinovăție asociat atitudinii feminine. (…)

Pentru completare voi face trimitere la un alt beneficiu care, așa cum știm, revine de drept femeilor din procesul identificării cu tatăl (…) Știm că tocmai acest proces (de identificare cu tatăl) reprezintă un răspuns la întrebarea de ce fuga de dorințele feminine față de tată duce întotdeauna la adoptarea unei atitudini masculine. (…)

Știm că, de fiecare dată când libidoul întâlnește un obstacol în dezvoltarea sa, un stadiu anterior de organizare este regresiv activat. Acum, potrivit ultimelor lucrări ale lui Freud, invidia de penis formează etapa preliminară a adevăratei iubiri de obiect față de tată. … Această direcție de gândire propusă de Freud ne ajută să înțelegem… necesitatea interioară care face ca libidoul să curgă în amonte, exact spre acest stadiu preliminar, ori de câte ori și atâta timp cât este blocat de obstacolul incestului.

Sunt de acord, în principiu, cu ideea lui Freud, potrivit căreia fata evoluează spre iubirea de obiect prin intermediul invidiei de penis, dar cred că natura acestui parcurs ar putea fi înfățișată și altfel. (…) Trebuie să rezistăm tentației de a interpreta prin lumina invidiei de penis manifestările unui principiu atât de elementar al naturii, cum este acela al atracției reciproce dintre sexe. (…) legătura cauzală poate fi exact inversă, tocmai atracția față de sexul opus, manifestându-se dintr-o perioadă foarte fragedă, fiind aceea care orientează interesul libidinal al fetiței către penis.

Însă, dacă invidia de penis ar fi prima manifestare a acelei misterioase atracții dintre sexe, nu ar trebui să ne mirăm când psihanaliza îi dezvăluie existența într-un strat și mai profund decât acela în care apar dorința de a avea un copil și afecțiunea tandră față de tată. Calea către o această atitudine tandră față de tată ar fi pregătită nu numai de dezamăgirea referitoare la penis, ci și prin alt mijloc. Ar trebui, atunci, să considerăm interesul libidinal față de penis un fel de «dragoste parțială», pentru a folosi expresia lui Abraham. O astfel de dragoste, spune el, formează întotdeauna un stadiu preliminar al adevăratei iubiri obiectuale. Am putea explica procesul și printr-o analogie la viața ulterioară: mă refer la faptul că invidia plină de admirație este menită, în mod special, să ducă la o atitudine de iubire. În ceea ce privește extraordinarea ușurință în care are loc această regresie, trebuie să menționez descoperirea analitică potrivit căreia, în asociațiile pacienților, dorința narcisică de a poseda penisul și dorința libidinală de obiect sunt, adesea, atât de întrețesute, încât sensul în care este folosită expresia «dorința de el»- provoacă ezitări. (…)

Pentru a rămâne fidelă teoriei mele despre dezvoltarea feminină, trebuie să privesc fantasmele de castrare, ca pe o formațiune secundară. Îmi imaginez astfel originea lor: când femeia se refugiază în fictivul lor masculin, angoasa sa genitală feminină este, într-o oarecare măsură, tradusă în termeni masculini- angoasa de vătămare vaginală devine fantasma de castrare. Fata are de câștigat în urma acestei transformări, întrucât ea schimbă nesiguranța așteptării pedepsei (o nesiguranță condiționată de alcătuirea sa anatomică) pe o idee concretă. În plus, și fantasma castrării se află în umbra vechiului sentiment de vinovăție- iar penisul este dorit ca dovadă a inocenței sale.

Acum, aceste motive tipice ale refugiului într-un rol masculin…. sunt întărite și susținute de dezavantajul real ce caracterizează munca femeilor în viața socială. Desigur, trebuie să recunoaștem că dorința de a fi bărbat, când provine din această ultimă sursă, este o formă deosebit de abilă de raționalizare a acelor motive inconștiente. Dar nu trebuie să uităm că aceste dezavantaj face, de fapt, parte din realitate și este infinit mai mare decât își închipuie majoritatea femeilor.

În legătură cu aceasta, Georg Simmel spune că: “importanța mai mare care se acordă din punct de vedere sociologic bărbatului se datorează, probabil, puterii sale superioare, iar din punct de vedere istoric, relația dintre sexe poate fi în mod crud descrisă ca aceea dintre stăpân și sclav. Ca întotdeauna și în acest caz se manifestă unul din privilegiile stăpânului, și anume acela că nu trebuie să se gândească mereu că este stăpân, pe când sclavul nu își poate uita niciodată condiția. “(…)

Mai este un aspect. Datorită caracterului până acum absolut masculin al civilizației noastre, femeilor le-a fost mult mai greu să obțină o sublimare care le-ar fi satisfăcut cu adevărat natura, întrucât toate profesiile obișnuite au fost ocupate de bărbați. Și aceasta trebuie să fi exercitat o influență asupra sentimentelor de inferioritate ale femeilor…

(…) Mi se pare imposibil de evaluat în ce măsură motivele inconștiente ale fugii din feminitate sunt întărite de suboordonarea socială reală a femeilor. Ne-am putea închipui conexiunea ca pe o interacțiune a factorilor psihici și sociali (…)

Aceeași factori trebuie să aibă un efect destul de diferit asupra dezvoltării bărbatului. Pe de o parte, ei duc la o refulare mult mai puternică a dorințelor sale feminine, acestea purtând stigmatul inferiorității; pe de altă parte, lui îi este mai ușor să le sublimeze cu succes”- extrase din lucrarea Fuga din Feminitate, cartea Psihologia Femeii, autor Karen Horney, ed. Trei.

*Fotografiile sunt făcute în Muzeul Sigmund Freud din Viena- Austria. În pozele 2 și 3 sunt în sufrageria casei de pe strada Bergasse 19, unde profesor Sigmund Freud a organizat celebrele întâlniri de miercuri seara, în care minți luminate dezbăteau povești de suflet. Întâlnirile acestea au dus la nașterea psihanalizei ca știință, ramura a psihologiei, care ajunge cel mai adânc în straturile psihicului uman.

Cu drag…