Posts Tagged ‘suflet’

Pentru tine, care iubești! Cinci limbaje…

Monday, February 16th, 2015

…cum se exprimă Iubirea? Câte limbaje are? Gary Chapman (consilier matrimonial) a identificat cinci, și le-a publicat într-o carte, cunoscută acum și editată prin multe țări: cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic.

În ce mă privește… am avut câteva întâlniri, la distanță de ani între ele, cu “Cele cinci limbaje ale iubirii”. Prima oară… mi-a dăruit-o o cunoștință. Am citit-o și încă îmi amintesc de momentul în care mi s-a aprins beculețul și mi-am zis: da, așa e, iubirea i-o arăt și de fiecare dată când îi pregătesc cina cu atâta dragoste nu doar când îi spun “te iubesc”. Revelația…i-am zis-o și lui, iar în consecință a încetat să mă mai bată la cap cu “mai ornezi mult mâncarea aia”. :)

A doua oară m-am întâlnit cu această carte în cadrul unui seminar. Atunci o colegă a explicat cum a ajutat-o să-și înțeleagă propriul limbaj dominant al iubirii exprimat în diverse situații de viață, dar și limbajul partenerului.

Cu vreo câteva săptămâni în urmă un titlu promovat pe Facebook.. cita cartea. Mai precis, Andrei Vulpescu i-a făcut o prezentare pe blogul său.

Observ deci că “Cele cinci limbaje ale iubirii”, o lucrare care pune sub lupa analizei cel mai proslăvit sentiment, nu-i destinată uitării, și continuă să provoace multe suflete la înțelegerea modului în care se exprimă… Iubirea. O face cu explicații simple, prin chestionare, un oarecare ghidaj, însă povestea aparține fiecăruia. Peste toate.. autorul folosește ca ingredient și umorul.

“Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman (ed. Curtea Veche) este cadoul pe care îl oferim pe profadesex.com cu ocazia Valentine’s Day.

Dacă și tu iubești pe cineva, și ai răspuns cuiva cu Da la întrebarea Will You Be My Valentine?.. scrie un comentariu de iubire, un citat sau lasă linkul unei melodii ce-ți inspiră dragoste, și poți câștiga cartea.

Concursul se încheie luni, 16 februarie.


Update 16 februarie- Vă mulțumesc tuturor pentru comentarii.

Cartea este câștigată de către Lidia. :)

Cu drag și… Amor Fati !!!

Laura-Maria Andreșan

Cine sunt eu…

Friday, January 23rd, 2015

Cine sunt eu? Dar, de ce întrebarea aceasta? De ce? Păi, pentru că sunt om, animal superior, capabil de conștiință de sine, apt să spună Eu Sunt, apt.. să fie!

Cine ești tu? Ești unul..diferit de mine, dar oarecum același, ne leagă specia, cultura, mediul, educația, umanitatea, povestea…

Cu aproape doi ani în urmă, am trecut prima oară prin experiența exercițiului care te provoacă să răspunzi la întrebarea Cine sunt Eu? un instrument de sondare/observare a sufletului larg utilizat -sub diverse forme- în programele de consiliere psihologică și dezvoltare personală. Atunci am răspuns cam așa- Sunt femeie, iubesc, cred, trăiesc și uneori visez. Sunt slabă, dar ai grijă că dacă te loveșți de mine te dărâmi, sunt puternică.. cât să pot să mă ridic. (…)

Sun om.. în lumea asta m-am născut din iubire, sunt un om liber, și cred sincer… ca bunătatea chiar poate să fie mai mult decât filozofie.

Cine sunt eu? O ființă complicată și complexă ce visează la lucruri simple ca… iubire, încredere, educatie. Sunt o ființă care-și dorește să fie o forță pozitivă în Univers. Desigur.. nu prea îmi iese, însă îmi dau silința. Am voie.. dragă Oglindă, oglinjoară?

Azi, după doi ani de călătorie interioară, realizez că oglinda mi-a permis.. mi-a dat voie, dar am aflat că reflexia nu se schimbă, ci doar modul în care o vezi. Și ce am văzut?

Am văzut că nu am fost deloc …femeie, nu iubeam, nu credeam, nu trăiam. Repetam un cerc, un pattern.. două, treizeci, fixații.

N-am știut să iubesc pentru că la rândul meu n-am fost iubită, sau cel puțin așa am interpretat eu lumea, când m-am născut în ea. Nu credeam în nimic, decât într-o simplă iluzie ce o găseam adesea în icoane, și asta pentru că mereu mă așteptam inconștient.. la o trădare. N-am învățat să cred, ci doar să mă adaptez suferinței. Și nici nu am fost suficient de norocoasă cât să-mi sublimez durerea în vreun talent, dar și în această privință… îmi dau silința.

Cine sunt eu?

Eu sunt om, deci capabilă să-mi amintesc și să conștientizez că un fapt nu s-a schimbat deloc în doi ani, poate acum doar așa un pic, și asta pentru că se exprimă altfel. Faptul este următorul- de când am citit prima oară cuvintele lui Mefisto, primul impuls de a răspunde la întrebarea Cine sunt eu.. este să le folosesc. Dar, niciodată până acum nu am făcut-o. Nu din prima, și nu atât de pe față, adică verbalizându-le, în fine, tastându-le.

Mefisto: Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă / și nu-n zadar, căci toate câte sunt / născute, vor pieri pe drept cuvânt / să nu fi fost nimic, era mai bine, / așa că tot ce voi numiți mereu Păcat, Distrugere, deci Răul /e însuși elementul meu” (Faust – J.W. Goethe)

Ca să devii un om mai bun trebuie să îți accepți răul, asta m-a învățat Nietzsche și viața, după ce am început s-o trăiesc. Datoria mea nu este doar să procreez, am obligația să mă creez înainte, sau voi reproduce doar un alt rău identic cu mine. Care rău? Unul pe care l-am acceptat că mi-e scris în ființă și modelat de experiență, și mi-a fost dat ulterior să-l cunoscut pe Lucifer, apoi, dansând cu el am observat că nu este decât o altă iluzie, la fel ca și Dumnezeul meu din altare, idei de care aveam nevoie ca să îmi justific ce nu am fost în stare să accept, răul și lipsa de sens. Dar s-au sfărâmat și unul și altul, căci ce este răul și ce este binele, în fond: “Dumnezeu a murit. Trăiască Supraomul. Amor Fati”- Friedrich Nietzche

Amor Fati: Iubește-ți Soarta… Care soartă s-o iubesc? Aceasta în care am înțeles că mă trag din nevăstuică, că sunt scrisă de o mașinărie genetică cu doar 4 litere –A.G.C.T (baze- adenină, guanină, citozină, timină), că sunt modelată cu scopul de a fi ființă superioară.. de privirea mamei, de mediu, de educație, dar că în fața neființei nu sunt mai deosebită cu nimic decât oricare altă specie, oricare altă vietate, însă în viață.. sunt o specie capabilă să dau sens. Mai mult, trebuie s-o fac, altfel pierd existența, căci e gol tot ce simți atunci când nu găsești legătura spre sens.

Cine sunt eu?

Eu sunt om, deci bun și rău, nu sunt construit să fiu numai bun, sau numai rău, ci sunt plămădită să mi se potrivească Calea de Mijloc.

Noi.. oamenii suntem ființe de mijloc cărora li se cuvine dreapta masură- așa ne-a spus Aristotel. Și a propovăduit că virtutea omenească nu este însă un absolut. Ea indică, ce-i drept, Absolutul, dar noi trebuie să ne mulțumim cu dreapta măsură, cea hărăzită oamenilor. Aristotel o numește –regula de aur.

Fericirea, atât de căutată de toți oamenii, nu se situează deci la extreme, fie ele și cele mai înălțătoare. Pentru om, fericirea rezidă în a acționa în sensul virtuții, potrivit omului. Pentru noi, nu există nimic mai bun… sau doar n-a descoperit Aristotel, ori poate restul aparține Zeilor. Dar, eu sunt un zeu muritor, așa îmi propovăduiește hermeneutica, și cum e înăuntrul meu este și în afara mea, așa m-a învățat sufletul cât am fost dispusă să-l privesc. Și am mai observat că nici măcar faptul că am dreptul la alegere, un fapt ce mă definește ca om, nu-mi aparține în totalitate, și că nici nu sunt atât de liber pe cât îmi place să cred că sunt. “Nu înțeleg ce au în vedere oamenii când vorbesc de liber arbitru. Eu simt, de exemplu, că vreau un lucru sau altul, dar, nu pot pricepe câtuși de puțin ce legătură are asta cu libertatea. Simt că vreau să-mi aprind pipa și o fac; dar cum pot să leg lucrul acesta de ideea de libertate? Ce stă în spatele actului de a voi să aprinzi pipa? Un alt act de voință?”- Albert Einstein în Cum Văd Eu Lumea.

Eu sunt o spirală într-o continuă dezvoltare, care implică atât ascensiune, dar și stagnare.

Eu sunt ființa conștientă de mine, de corpul meu, de sufletul meu, deci știu că am limite. Eu sunt om, pentru că am învățat să-mi văd și accept aceste limite, dar și să le pun în fața altora atunci când trebuie să îmi apar umanitatea, pentru că aceasta este prima mea obligație, sau trebuie să fie. Căci altfel … până la capătul istoriei, asasinatul va zămisli asasinatul, întotdeauna în numele dreptului, al onoarei și al păcii, până când, în sfârțit, zeii vor fi sătui de atâta sânge și vor crea o seminție care să știe ce înseamnă a înțelege. (…) Oamenii înțeleg astăzi acest adevăr îngrozitor —  își dau seama că jefuindu-și vecinul, te jefuiești pe tine însuți; căci jaful naște jaf, întocmai cum o vărsare de sânge naște alta. Așa-zișii învingători din război i-au jefuit pe învinși, iar acum observă că, făcând așa, s-au jefuit pe ei înșiși. Așa se face că acum domnește pretutindeni sărăcia și suferința. Mulți oameni văd că așa stau lucrurile, dar n-au curajul să înfrunte acest adevăr, ci aleargă, ca Macbeth, la căldarea vrăjitoarei”- Murphy într-un dialog socratic cu Albert Einstein publicat în cartea Cum Văd Eu Lumea (ed. Humanitas).

Eu sunt animalul care da, poartă un bagaj arhaic, dar care este capabil să se adapteze respectând reguli, acceptând diversitatea, comunicând. E drept, sunt și animalul din specia care este capabilă să ucidă în numele unei iluzii, fără ca viața să îmi fie amenințată, fără ca să îmi fie foame. De ce? Pentru că sunt animalul acela special, superior, care învață să se definească, să se cunoască, să trăiască prin relații și oglindirea în altul, un altul adus de lume și modelat de ea. Deci sunt omul care am învățat să fiu. Uneori poate nu am înțeles eu corect lecția, alteori poate nu a fost predată prea bine sau canalul de comunicare a fost defect, toate-s, posibile…

Cine sunt eu?

Eu sunt ființă capabilă să dea viață, deci femeie, și am aflat asta după ce mi-am recunoscut frigiditatea sufletului meu. Am luminat demonul, am început să-mi construiesc cuibul, deci să fiu femeie și împăcată cu rolul meu, sau măcar îmi dau silința. Știu că îmi iese uneori, în special atunci când am văzut ce animal pot să devin dacă îndrăznești să îmi ataci puii și casa.

Eu sunt om, dovada vie a evoluției, a creației, cândva strămoșii mei au coborât dintr-un copac, dar azi.. eu sunt mai mult decât ei, și asta pentru că aleg să fiu tot ce pot să fiu, adică în evoluție. Atât cât pot, atât cât mi-e predestinat, atât cât poate o mașinărie genetică să scrie o ființă cu doar 4 litere. Desigur, pot să sper …mereu… că sunt mai mult.

“În Inconștient (în sufletul inconștient, notă Laura) fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa. Propria moarte nu este nici ea reprezentabilă și, cu fiecare încercare de a o face, putem observa că rămânem de fapt mai departe spectatori. (…) A suporta viața rămâne totuși prima grijă a tuturor oamenilor. Iluzia își pierde valoarea dacă ne tulbură în această direcție. Ne amintim vechea zicală: Si vis pacem, para bellum. Dacă vrei să menții pacea, pregătește-te de război. Ar fi adecvat timpului să o schimbăm: Si vis vitam, para mortem- dacă vrei să înduri viața, pregătește-te pentru moarte” – Sigmund Freud (“Studii despre Societate și Religie” -Opere Esențiale, volum 9, ed. Trei)

Dar apoi îmi amintesc că poate doar ne place să credem în povești, în fond cum să construim sensul? Și chiar așa, care ar fi sensul existenței dacă am fi convinși conștient de nemurirea noastră, dacă am acceptat-o? Am mai fi oameni, cui ne-am spune poveștile, cine ne-ar asculta, cum s-ar modela și remodela structura creierului nostru?

Ca om, capabil de cuvântare și de înțelegere, când spui și asculți o poveste, când ești implicat într-o poveste.. neuroștiințele au arătat cum creierul dă comanda pentru eliberarea unor hormoni- substanțe active. Unul este cortizolul secretat de glanda suprarenală (o întreagă conexiune și comunicare între axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian- :) mai exact), un hormon care ne-a permis supraviețuirea noastră ca specie. Un hormon care are puterea (printre alte funcții importante) declanșării instinctului primar de luptă sau fugi, instinct ce-l avem în comun cu animalele. Un hormon extraordinar de folositor până când nu mai este atât de bun în adaptare, și mai mult.. ne încurcă chiar viață socială de exemplu.

O altă substanță secretată de creier în timpul implicării într-o conversație este oxitocina ((hormon peptidic, sinteza și secreția este coordonată de implicarea hipofizei, hipotalamusului- privind la aspect general). Oxitocina, ocitocina - este o substanță cunoscută și în media, și promovată ca și hormonul dragostei, al atașamentului. Asta și este. Oxitocina este o substanța activă din construcția noastră biologică care ne permite să iubim, să ne atașăm.

Astfel, secreția celor două substanțe ne permite să reacționăm la mediu și la ceilalți oameni, la povești .. prin emoțiile, sentimentele pe care le antrenează (frică, bucurie, furie, iubire, etc). Aceste simțiri, aceste trăiri sufletești ne poziționează atât în spațiu cât și în timp, în realitatea trăită a lumii exterioare, dar ne permit și să ne formăm relații cu alții într-o conexiune cu lumea noastră interioară. Fiecare viață, fie a mea, fie a ta, fie a celui de lângă tine este o poveste… știm cu toții asta, la fel cum știm fiecare să ne-o povestim. Și o facem, pentru că tocmai acest fapt ne leagă între noi. Și repet… se naște întrebarea: Dacă am fi nemuritori cum ne-am spune povestea, sau cu cât interes am fi dispuși să ascultăm alte povești? Am mai fi oameni, ne-am mai apăra dreptul la umanitate? Am mai fi buni?

Cine sunt eu?

Foarte clar nu îmi este, dar îmi place ce încep să simt că sunt. Poate o să îmi fie mai simplu să înțeleg Cine Sunt… peste doi ani, cine știe. Acum simt doar că, într-un fel special, nu știu cum… prind cheag! Am voie?

Tu cine ești? Răspunde-ți :)

Cu drag și … Amor Fati !

Laura-Maria Andreșan

Gegen Psychoanalyse?

Friday, January 9th, 2015

….titlul este în germană și se traduce cam așa: Împotriva psihanalizei?

Și împotriva Psihanalizei sunt mulți dar nu lor vreau să le ofer atenție azi, ci vouă, cititorilor acestui site care, conform statisticilor, ați fost deschiși către subiectele dezbătute în această săptămână (vă felicit pentru asta).

Nu am uitat că v-am promis un articol despre înțărcare și masturbarea la copilul mic, dar având în vedere interesul de care ați dat dovadă… m-am decis să amân puțin publicarea acestei teme, deoarece vreau să tratăm mai amplu anumite aspecte legate de prima copilărie, iar pe lângă opinia psihanalistei Melanie Klein, intenționez să vă aduc în față și câteva idei ale Annei Freud, și alți autori interesanți. Știu că printre cititoare sunt și multe mămici, sper că nu v-am dezamăgit cu această amânare, și promit să mă revanșez.
Încă o dată vă felicit deschiderea, și din suflet vă mulțumesc pentru că… îmi dați putere. Putere să învăț mai mult, să citesc și mai mult, și într-un final, poate, să devin un om mai bun.

Acum însă mă așteaptă câteva examene, iar pentru voi NEACȘU a pregătit articole frumoase și interesante.

Legat de NEACȘU, trebuie musai să îl dau de gol cu ceva, că a fost tare haios recent când mi-a zis că: “mă simt ciudat când citesc Freud, dar ăsta chiar le-a știut pe toate? Mi-e și jenă să zic ceva

Răspunsul este nu, sau cel puțin eu nu cred … că Sigmund Freud le-a știut chiar pe toate, doar a intuit bine, a crezut în el și a studiat enorm, a respectat întotdeauna adevărul, și nu a acceptat compromisuri legate de ideile sale. Sigmund Freud a fost un om genial care a văzut mult peste vremea lui, la fel ca na.. Nietzsche, de exemplu. (apropros de “fixații” mai nou, sunt îndrăgostită nebunește de Friedrich- ce privire, ce spirit, ce minte, ce cuvânt, ce durere … de ce nu s-a născut mai târziu? :( îndrăgostită “bolnav” :) Uneori nu știu zău ce să mai fac cu mine, pe bune că e dificil în pielea mea. Am de învățat și îmi stă capul la o iluzie și Așa grăit-a Zarathustra)

În încheiere vă mai spun doar atât: Sunteți MINUNAȚI.

Ne auzim/citim/vedem… în trei săptămâni. Sper că într-o lume mai bună, una în care nu te împușcă nimeni pentru că râzi !!!

Cu drag și …Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan

Dezvoltarea prieteniilor…

Wednesday, January 7th, 2015

“Forța impulsurilor și a sentimentelor, atât de caracteristică pentru acest stadiu al vieții (adolescență), dă naștere la prietenii foarte intense între tineri, în principal între membri de același sex. Tendințele și sentimentele homosexuale inconștiente se află la baza acestor relații (…)Aceste relații constituie în parte o fugă de impulsul spre sexul opus, care e de multe ori prea greu de gestionat în acest stadiu, din diferite motive interne și externe. Să mă refer la cele interne și să iau cazul băiatului: dorințele și fantasmele sale sunt încă foarte strâns legate de mama (și surori dacă există) și lupta îndepărtării de acestea și a găsirii de noi obiecte ale iubire se află la apogeu. Și în cazul băieților, și în cazul fetelor aflate în acest stadiu, impulsurile față de sexul opus sunt percepute deseori ca fiind pline de atât de multe pericole, încât tendința de apropiere de oamenii de același sex tinde să se intensifice. (…) În acest stadiu al dezvoltării, tendințele homosexuale sporite, fie ele conștiente și inconștiente, joacă un rol important și în adularea profesorilor de același sex.

Așa cum știm, prieteniile în adolescență sunt deseori foarte instabile. Un motiv al acestui fapt poate fi găsit în forța sentimentelor erotice (conștiente sau inconștiente) care pătrund în ele și le perturbă. Adolescentul încă nu s-a emancipat de legăturile emoționale puternice ale copilăriei mici și se află în continuare- mai mult decât știe- sub influența lor.

Prieteniile în viața adultă

În viața adultă, deși tendințele homosexuale inconștiente își joacă rolul în prieteniile dintre persoane de același sex, prietenia- diferențiată de o relație de iubire homosexuală (un subiect “prea amplu și vast și complicat” după cum îl numește autoarea și pe care nu-l tratează în această lucrare- notă Laura)- este caracterizată de faptul că sentimentele de afecțiune pot fi disociate parțial de cele sexuale, care intră în fundal și cu toate că rămân active într-o anumită măsură la nivel inconștient, în plan practic dispar. Această separare a sentimentelor sexuale de cele de afecțiune poate fi valabilă și în cazul prieteniilor dintre bărbați și femei, dar cum subiectul vast al prieteniei constituie doar o parte din tema mea de discuție, mă voi limita aici la discutarea prieteniilor între oameni de același sex, și chiar și așa voi face doar câteva remarci generale.

Să luăm drept exemplu prietenia între două femei care nu sunt prea dependente una de alta.

Protecția și ajutorul ar putea să fie chiar și așa necesare, uneori pentru una dintre ele, alteori pentru cealaltă, în funcție de situații. Această capacitate de a primi și oferi în plan emoțional este esențială pentru o prietenie adevărată. Aici, unele elemente ale situației timpurii se exprimă în mod adult. Protecția, ajutorul și sfatul ne-au fost oferite la început de către mamă. Dacă ne dezvoltăm emoțional și devenim autosuficienți, nu vom fi prea dependenți de sprijinul și mângâierea mamei, însă dorința de a le primi când apar situații dureroase și dificile se va păstra până la moartea noastră. În relația cu o prietenă putem uneori să primim și să oferim ceva din grija și iubirea unei mame. O îmbinare fericită dintre atitudinea de mamă și atitudinea de fiică pare a fi una dintre condițiile unei personalități feminine bogate afectiv și ale capacității de prietenie. (O personalitate feminină dezvoltată pe deplin presupune capacitatea de a avea relații bune cu bărbații, în ce privește sentimentele de afecțiune și cele sexuale depotrivă; dar vorbind despre prietenia dintre femei mă refer la tendințele și sentimentele homosexuale sublimate). Se poate să fi avut, în relația cu surorile noastre, ocazia de a trăi și exprima atât grija maternă, cât și răspunsul fiicei; și atunci le putem transporta cu ușurință în prieteniile adulte. Dar se poate să nu fi existat o soră, sau cel puțin nu una față de care să poată fi trăite aceste sentimente; în acest caz, dacă ajungem să legăm o prietenie cu altă femeie, aceasta va duce la împlinirea, modificață de nevoile adulte, a unei dorințe puternice și importante din copilărie.

Cu o prietenă împărtășim interese și plăceri, dar am putea fi totodată capabile să ne bucurăm de fericirea și sucesul ei chiar și atunci când noi nu avem parte de ele. Sentimentele de invidie și gelozie pot să pălească și să intre în fundal dacă avem o capacitate suficient de puternică de a ne identifica cu ea și, astfel, de a-i împărtăși fericirea.

Elementul vinovăției și reparației nu lipsește niciodată dintr-o astfel de identificare. Dacă ne-am confruntat cu succes cu ura și gelozia, nemulțumirea și protestele față de propria mamă și am reușit să fim fericite când o vedem pe ea fericită, am reușit să simțim că n-am vătămat-o sau că putem repara vătămarea provocată în fantasmă (fantasmele din perioada copilăriei timpurii- notă Laura), numai atunci suntem capabile de identificarea autentică cu altă femeie.

Posesivitatea și nemulțumirea, care duc la pretenții excesiv de mari, sunt elemente perturbatoare într-o prietenie; mai mult chiar, e probabil ca emoțiile excesive luate în ansamblu, să o submineze. Ori de câte ori se întâmplă acest lucru constatăm, prin investigare psihanalitică, faptul că au ieșit la iveală situații timpurii de dorințe nesatisfăcute, de nemulțumiri, de lăcomie sau gelozie; altfel spus, deși se poate ca episoadele din prezent să fi declanșat problema, un conflict nerezolvat din copilăria timpurie joacă un rol important în ruperea prieteniei.

O atmosferă afectivă echilibrată, care nu exclude câtuși de puțin sentimentele puternice, este baza succesului în prietenie.

Prietenia nu are șanse la fel de mari de reușită dacă așteptăm prea mult de la ea, adică dacă ne așteptăm ca prietenia să compenseze privațiunile timpurii. Pretențiile nepotrivite de acest fel sunt în cea mai mare parte inconștiente și, ca urmare, nu pot fi abordate rațional. Ele ne expun în mod necesar la dezamăgire, durere și resentimente. Dacă aceste pretenții inconștiente excesive duc la perturbări ale prieteniilor noastre, înseamnă că s-au produs repetări exacte (indiferent cât de diferite ar putea fi circumstanțele externe) ale situațiilor timpurii, când lăcomia și ura intensă ne-au perturbat pentru prima oară iubirea față de părinți și ne-au lăsat sentimente de insatisfacție și singurătate. Când trecutul nu apasă atât de puternic asupra situației prezente, suntem mai capabile și să ne alegem corect prietenele și să ne mulțumim cu ceea ce au ele de oferit.


Multe din cele spuse despre prietenia între femei se aplică și la legarea prieteniilor între bărbați- deși există și diferențe importante, în virtutea diferențelor dintre psihologia bărbatului și cea a femeii.

Separarea sentimentelor de afecțiune de cele sexuale, sublimarea tendințelor homosexuale și identificarea alcătuiesc fundamentul și în cazul prieteniilor masculine. Deși în prietenia bărbatului cu alt bărbat pătrund, proaspete, noi elemente, și noi gratificări, corespunzătoare personalității adulte, el caută totodată repetarea relației cu tatăl sau cu fratele, ori încearcă să găsească o nouă afinitate care să împlinească dorințe din trecut sau să îmbunătățească relațiile nesatisfăcătoare cu cei care s-au aflat cândva cel mai aproape de el”- scrie Melanie Klein, psihanalist, în lucrarea Iubire, Vinovăție și Reparație (cartea Iubire, Vinovăție și Reparație și alte Opere- Ed. Trei)

Cu drag și… Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan

Durerea lui Don Juan…

Tuesday, January 6th, 2015

…oricine citește prelegeri de psihanaliză răspunde unei mari provocări sufletești, ce antrenează atât latura intelectuală cât și cea afectivă.

Uneori, când citești psihanaliză, îți vine să zici… las-o mai moale măi Freud, chiar așa… toate-s din vina lui mama?

La o astfel de reacție, un psihanalist… îți poate zâmbi așa cum numai o mama bună știe să o facă, să te privească blând și să-ți răspundă calm- Treaba publicului este să reziste.

Eu vă propun să încercați să nu o faceți, ci doar să citiți cu mintea deschisă, fără judecată de bine și rău, fără stupoare, fără principii morale. S-ar putea ca unele rânduri să vă răscolească, să vă înfurie, să vă macine puțin. Foarte bine. Eu când citesc psihanaliza și nu experimentez chiar deloc astfel de emoții … știu că fie nu am dat atenție textului, fie sunt într-o rezistență sufletească legată de subiect și pur și simplu nu pot să îl pătrund. De asemenea am observat atât în lecturile psihanalitice, cât mai important în procesul meu de analiză personală, că atunci când am zis “n-are cum să fie asta”aia a fost, de fiecare dată. Și nu, eu nu spun că absolut toate afirmațiile făcute de prof. dr. Sigmund Freud sunt științific corecte, eu spun doar că ideile promovate de psihanaliză s-au dovedit adevărate în cazul meu. Atât. :)

Durerea lui Don Juan

“Să ne ocupăm acum, deși doar sub aspect elementar, de… infidelitate. Numeroasele forme și manifestări ale infidelității (ce sunt rezultatul celor mai diferite modalități de dezvoltare și exprimă la unii oameni predominant iubire, la alții, predominant ură și cu toate gradele intermediare) au în comun un fenomen: îndepărtarea repetată de o persoană (iubită), ce izvorăște parțial din frica de dependență. Am constat că în adâncul minții sale, Don Juan-ul tipic este bântuit de groaza morții persoanelor iubite și că această frică ar ieși la iveală (conștient- notă Laura) și s-ar exprima prin sentimente de depresie și prin mari suferințe psihice dacă el nu și-ar fi format acest mecanism de apărare particular- infidelitatea- față de ele. Prin intermediul ei își dovedește iarăși și iarăși că obiectul său singular foarte iubit (inițial mama, de a cărei moarte îi era groază pentru că simțea că iubirea sa față de ea este lacomă și distructivă.- această dinamică amintită de M. Klein este la nivelul inconștient al psihicului- notă Laura) nu este, la urma urmelor, indispensabil, căci poate să găsească oricând o altă femeie față de care nutrește sentimente pătimașe, dar superficiale. (…) Prin atitudinea lui față de femei își găsește exprimarea un compromis inconștient. Părăsind și respingând unele femei, el se îndepărtează în mod inconștient de mamă, o salvează de dorințele sale periculoase și se eliberează de dependența dureroasă de aceasta, iar orientându-se spre alte femei și oferindu-le plăcere și iubire își păstrează, la nivel inconștient, mama iubită sau o recreează. În realitate, este mânat de la o persoană la alta, din moment ce persoana cealaltă ajunge în scurt timp să reprezinte, din nou, mama. Astfel obiectul inițial al iubirii sale este înlocuit de o succesiune de alte obiecte. În fantasma inconștientă, el își recreează sau își vindecă mama prin gratificările sexuale (oferite conștient altor femei în realitate) căci sexualitatea sa este resimțită periculoasă doar sub un singur aspect; sub alt aspect e percepută ca fiind curativă și facând-o pe mamă fericită. Această atitudine dublă face parte din compromisul inconștient ce a dus la infidelitatea lui și constituie o condiție a manierei sale particulare de dezvoltare”- scrie Melanie Klein, psihanalist, în lucrarea Iubire, Vinovăție și Reparație. (cartea- Iubire, Vinovăție și Reparație și alte opere- Ed. Trei).

Cu drag… și Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan